Ezitările lui Hruşciov

10 aprilie 2018   Carte

● William Taubman, Hruşciov. Omul şi epoca sa, editura Meteor Publishing, Bucureşti, 2017, 976 de pagini din care 16 cu fotografii, traducere din limba engleză de Dan Criste. Premiul „Pulitzer“ pentru biografie, 2003. 

Primul lucru pe care l-am făcut cînd am deschis cea mai recentă biografie în româneşte a fostului lider al URSS Nikita Hruşciov a fost să caut anul 1956, cînd lagărul sovietic se clătinase serios în urma revoltelor din Ungaria şi Polonia. Mă interesa cum explica biograful, politologul american William Taubman, misteriosul „dans al tancurilor“ de la Budapesta, cînd Kremlinul a trimis trupe sovietice în capitala ungară cuprinsă de proteste, le-a retras, apoi le-a trimis iar, de data aceasta pentru o intervenţie violentă şi decisivă.

Versiunea lui Taubman nu diferă cu mult faţă de ceea ce s-a mai scris. „Hruşciov a trecut brusc, în cazul Ungariei, de la capitulare la baia de sînge. Tot acest episod extraordinar a confirmat faptul că el şi colegii lui au fost depăşiţi de situaţie, aşa cum prevăzuse Stalin“, arată profesorul american. Astfel, pe 23 octombrie 1956, Prezidiul sovietic a decis trimiterea tancurilor; pe 30 le-a retras, în condiţiile în care bilanţul morţilor urcase între timp la cîteva sute, atît în rîndul civililor, cît şi al militarilor sovietici. „Oricît ar părea de necrezut privind în urmă, conducerea sovietică a optat atunci pentru acceptarea tacită a pierderii Ungariei“, afirmă autorul. Dar a doua zi, Hruşciov s-a răzgîndit şi a dispus din nou intervenţia armată, de această dată ireversibilă. Ce s-a putut întîmpla în decurs de o zi, dacă nu de cîteva ore? A fost vorba, desigur, de un factor subiectiv, şi anume firea şovăitoare a lui Hruşciov. Dar Taubman mai menţionează şi episodul linşării miliţienilor şi securiştilor care păzeau sediul partidului comunist ungar. Scenele i ar fi impre-sio-nat şi pe chinezi, care pînă atunci pledaseră pentru ca „clasa muncitoare maghiară să îşi rezolve singură problemele“. A fost apoi criza Suezului, declanşată exact în acele zile. Liderul sovietic a crezut că americanii şi britanicii vor interveni în forţă pentru a-şi apăra interesele; poate Moscova să se arate slabă şi să nu procedeze la fel? Şi mai ales a fost teama lui Hruşciov de a-şi pierde poziţia. El a realizat că defecţiunea Ungariei ar putea atrage, ca într-un joc de domino, şi plecarea altor state din lagărul comunist. În final, s-ar fi putut ajunge exact la ceea ce prevăzuse Stalin că se va întîmpla dacă, după el, la conducerea partidului ar accede nişte nevolnici: capitaliştii vor fi iarăşi vecinii URSS. O perspectivă care nu avea deloc cum să-l avantajeze în lupta sa cu umbra lui Stalin, declanşată în urmă cu jumătate de an odată cu „Raportul secret“ privind abuzurile staliniste.

Versiunea politologului William Taubman sugerează că, în pofida atotputerniciei tancurilor, soarta revoluţiei antisovietice ungare nu a fost mereu clară şi că a avut mica ei şansă de reuşită. Iar Hruşciov nu a fost conducătorul infailibil al unei represiuni „de oţel“, cum ar fi făcut o probabil Stalin, ci un lider comunist care s-a străduit din răsputeri să stabilizeze o situaţie care-i scăpase de sub control.

Interesant în biografia scrisă de profesorul american şi probabil insuficient subliniat în alte lucrări este episodul polonez al revoltelor din 1956, cînd tancurile sovietice au fost la un pas de a intra şi în Varşovia, cu doar cîteva zile înainte de intrarea în Budapesta. Revolta din Polonia era cronică, cea din Ungaria mai degrabă acută. Şi în cazul polonezilor, Hruşciov a ezitat. A decis mai întîi să trimită tancurile, pe 20 octombrie, dar s-a răzgîndit în urma rugăminţilor liderului comunist polonez Wladyslaw Gomulka şi ale vicepremierului sovietic Anastas Mikoian. De altfel, arată Taubman, Mikoian a fost singurul care s-a împotrivit şi intervenţiei militare în Ungaria, atît pe 23 octombrie, cît şi a doua oară, o săptămînă mai tîrziu.

Atît în Ungaria, cît şi în Polonia – răzbate din cartea lui Taubman –, pînă la soluţia radicală a tancurilor, revoltele antisistem erau în general tratate cu o rotaţie a cadrelor. În Polonia a fost propulsat la putere vechiul activist bolşevic Gomulka, acum cu o alură de reformist, iar în Ungaria, în locul „celui mai fidel stalinist“, cum se autointitula Mátyás Rákosi, a fost numit la început Ernö Gerö şi apoi, în timpul revoluţiei, Imre Nagy. Nu poţi să nu te întrebi ce rotaţie de cadre ar fi dispus Moscova dacă şi la Bucureşti ar fi avut loc o revoltă proporţională cu cele din Ungaria sau Polonia (pentru că, în 1956, revolte studenţeşti au avut loc şi în România, în special la Timişoara). Aici e greu de dat un răspuns. Gheorghiu-Dej scăpase de cel mai „reformist“ posibil concurent, Lucreţiu Pătrăşcanu, executat în 1954 în urma unui proces înscenat. Din vechea gardă, din care sovieticii tindeau să aleagă, nici Ana Pauker nu se simţea bine, Vasile Luca era în închisoare, iar Teohari Georgescu ajunsese „la munca de jos“. Nicolae Ceauşescu nu se afirmase suficient, iar ceilalţi lideri comunişti erau cu totul în trena lui Gheorghiu-Dej. Însă în cele din urmă, nu a mai fost cazul, sovieticii nu au ajuns să se confrunte cu dilema unei succesiuni forţate şi la Bucureşti.

În general, cu excepţia a trei-patru ocazii, România nu e pomenită în biografia scrisă de Taubman. Numele lui Gheorghiu-Dej nu e deloc menţionat. Nu aş vedea-o ca pe o omisiune; pe vremea lui Hruşciov, comunismul românesc nu ajunsese la profilul de mai tîrziu. Dar cartea profesorului Taubman are legătură şi cu istoria românilor pentru că vorbeşte de o epocă şi un sistem din care şi noi am făcut parte. Autorul a petrecut aproape douăzeci de ani pentru a se documenta şi a pune în context toate evenimentele care au jalonat cariera politică a lui Nikita Hruşciov, liderul sovietic văzut deseori drept un fel de precursor al lui Mihail Gorbaciov sau Boris Elţîn. Şi nu se poate spune că nu a reuşit, cînd o somitate în materie precum Richard Pipes spune că a rezultat „biografia de referinţă a lui Hruşciov pentru mulţi ani de acum înainte“.

Mai multe