Extemporal la erotică

● Andrei Dósa, Ceaikovski la walkman, Editura Paralela 45, 2022. 

O iniţiativă excelentă vine din partea Editurii Paralela 45, sub coordonarea Dianei Iepure, prin reunirea mai multor prozatori importanţi din noul val, sub formula provocatoare a romanului de dragoste. Astfel că în colecţia intitulată „Prima dragoste” au apărut, relativ deodată, trei romane scrise de femei, respectiv trei scrise de bărbaţi, semn al unor intenţii asumate şi al unor planificări atente. 

Diana Geacăr semnează El era frumos, eu eram iritată, cuprinzînd, cum reiese chiar din autodescrierea acestui proiect, povestea unei tinere fascinate de filosofie şi de mitul androginului, descoperit la Platon, şi care învaţă pe cont propriu avantajele independenţei sentimentale. În Să trăieşti cu o presiune constantă, Alina Pietrăreanu îşi propune o dezvrăjire a scenariului amoros, într-un stil care evocă parcă scriptul cinematografic, în genul prozelor lui Florin Lăzărescu, trădînd un schematism la nivelul dialogurilor. În Eva şi ceilalţi de Cristina Ispas, vuietul dialogic imprimă acel „du-te-vino” minimalist-narativ, care mi-a adus aminte uneori de ritmul alert din Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş. 

De cealaltă parte, Andrei Crăciun îşi duce mai departe fascinaţia pentru biografia aventuroasă a lui Panait Istrati, ficţionalizînd aici în marginea poveştii de amor a acestuia cu o tînără elveţiancă, a cărei poreclă, Bilili, este împrumutată în titlul cărţii. Stilul degajat, nelipsit de umor ori de sensibilitate, cu care inspiratul comentator sportiv şi-a cucerit diverşii cititori, este deplin recognoscibil şi aici. Platanii din Samothraki de Ştefan Manasia devoalează un veritabil poem în proză, de o frumuseţe stranie, aparte, revitalizînd o specie care ar putea fi extrem de ofertantă în decorul postdouămiist & postuman şi căreia Mihai Zamfir îi dedicase o cercetare strălucită, teoretică şi aplicată, în anii ’70. Atît la nivel morfologic, unde graniţele dintre registrele lexicale sînt ambigue, unde ca la Baudelaire lexicul marin şi cel erotic sînt topite într-o singură atmosferă, iar atenţia se fixează asupra cuvintelor în sine, ori la nivel sintactic, unde principiul călăuzitor al frazelor acestui road-movie sînt discontinuitatea, suprimarea intermitentă a punctuaţiei, alternarea naraţiunii obiective cu persoana întîi şi fluiditatea spaţiului oniric, sau la nivel figurativ, prin atmosfera metaforică cu mult mai densă decît într-un roman obişnuit, textul lui Manasia ilustrează un caz aparte de aluvionare poetică a naraţiunii. 

Triptic 90s

Cred, însă, că textul cel mai edificator pentru această colecţie (şi o incitantă variaţiune pe tema dată) îl constituie noul roman al lui Andrei Dósa, gîndit ca un triptic, urmat de un fals epilog, de un final prin excelenţă deschis. Trec aici peste nelinişti de ordin genologic, cum ar fi aceea privitoare la statutul narativ al textului (avem de a face cu un roman sau cu trei nuvele bine compartimentate?), pe care le pasez momentan teoreticienilor, deşi, în ce mă priveşte, calitatea scriiturii îmi impune un singur răspuns. Ceea ce impresionează aici, din capul locului, este capacitatea autorului de a se transpune la persoana întîi în pielea unor naratori destul de incomozi şi, într-o bună măsură, destul de diferiţi. 

Dacă facem abstracţie de alter ego-ul Andrei, al cărui nume (apropo de discuţia de mai sus) îl identificăm abia în celelalte mărturii, cuprinse în următoarele capitole, maniera în care autorul îşi însuşeşte, de pildă, vocea unui licean teribilist şi precoce, din „cercul forţoşilor”, căruia îi vine ca o mănuşă ipostaza durului ori a celui care emană o debordantă siguranţă de sine, fie ea şi jucată, devine un excelent exerciţiu de alterizare. Aceasta cu atît mai mult cu cît tînărul aspirant la statutul olimpian al culturistului – ne aflăm în Estul european al anilor ’90, cînd revistele de profil inundă piaţa, iar mitul Schwarzenegger atinge apogeul – îi este cu totul opus timidului şi candidului Andrei. Însă amintitul exerciţiu de transpunere devine cu adevărat provocator din momentul în care, în ceea ce va deveni cea mai bună bucată a volumului, este asumată vocea Melindei, colega de clasă a celor doi băieţi, „o fată cuminte în banca ei”, provenind dintr-o familie săracă şi suferind de hipotiroidism, însă ambiţioasă în a-şi depăşi condiţia, în special prin învăţătură.

Universul recreat aici într-un stil alert este acela al şcolilor de anii ’90, cînd încă mai exista conceptul de repetenţie sau cînd orele de sport îşi păstrau încă substratul cazon şi îşi menţineau neştirbit potenţialul unor focare de traume (obsesii în jurul cărora se cantonează şi cîteva poeme din recentul volum al Alinei Purcaru, Tot mai multă splendoare, de la Editura Cartier, semn că exorcizările trecutului recent sînt încă departe de a se fi încheiat). Ne aflăm aici înainte de era Facebook, într-o etapă de tranziţie şi implicit într-un interval al crizei, cînd lumea ascultă la walkman sau în discoteci muzica de o calitate îndoielnică a sfîrşitului decadei anilor ’90, cînd pentru tineri afişarea ostentativă a proaspăt apărutelor telefoane mobile devenea o formă de solicitare ori de obţinere a validării sociale, sau cînd psihoza, puternic marcată lingvistic, a golanilor de cartier şi a „fetelor rele” (în genul Danei „Marijuana”, ironic autosupranumită „cea mai fidelă fată”) cîştigă foarte mulţi adepţi. 

Cele două voci masculine, candidul Andrei şi durul Ani, sînt în fapt echivalenţe ale unei mai vechi obsesii a autorului pentru echilibrul mereu instabil, dintre „gingăşie” şi „forţă”. Sînt, bunăoară, prototipuri ale unor modele biblice, precum Abel şi Cain. În plus, aşa cum o spune titlul precedentului roman al lui Dósa, personajul negativ este, şi aici, mai bine conturat. Dacă soluţiile primului în faţa crizei erotice sînt resemnarea, retragerea şi/sau laşitatea („am refuzat de ambele dăţi, orbit de pericolul pe care-l simţeam venind odată cu intensitatea”), dincolo, soluţiile emoţionale în faţa respingerii sînt furia, nemulţumirea, invidia („cobor în pivniţă şi sparg cu pumnul trei dintre borcanele de zece litri cu castraveţi muraţi, înşirate pe raftul de lîngă perete... De acum nu voi mai putea iubi nici o femeie. Cele pe care le voi dezmierda şi le voi fute, cele pe care le voi scuipa şi le voi adora vor fi multe. Dar niciodată nu le voi mai putea iubi şi atît”). 

Foarte interesante sînt şi tipologiile feminine creionate aici. În tabloul ecuaţiilor erotice din această clasă de boboci liceeni, Maria, „obiectul de adoraţie” al pudicului Andrei, reprezintă „fata rea” de cartier, determinată să-şi ascundă cît mai eficient anxietăţile şi să-şi demonstreze superioritatea în faţa „fraierilor”. Amalia, obiectul fascinaţiei erotice a lui Ani, este o femeie matură, soţia neîmplinită erotic a mai vîrstnicului profesor de şah al acestuia, pe care culturistul wannabee o întîlneşte în timpul unei tabere la munte. Ema, o adventistă introvertită, devine obiectul de adoraţie al Melindei, colega ei de clasă, căreia îi împărtăşeşte din plin reţinerile faţă de restul gălăgios şi agresiv al clasei. 

Crescînd fără a-şi cunoaşte tatăl, doar sub îngrijirea mamei care are un loc de muncă foarte prost plătit, şi pe deasupra extenuant (în schimburi de noapte), nesigur şi toxic, Melinda primeşte primele lecţii involuntare, cu privire la viitoarele sale opţiuni erotice, încă din familie: „Mama zice că bărbaţii funcţionează ca rezervoarele de veceu. Se roagă de tine să le tragi apa”. Adolescenta suferă şi din cauza propriilor sale exigenţe şi priveşte în jurul său cu un ochi extrem de critic, deposedat de interstiţiile ludicului. Dacă prin Ani se manifestă o precocitate sportivo-sexuală, prin Melinda glăsuieşte o precocitate intelectual-criticistă: „Cum e posibil să nu ştii care e capitala Qatarului? (Ioana) Cum naiba să nu ştii anii de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza? (Jean) Cum s-au pregătit colegii pentru bal? De ceilalţi participanţi nici nu mai zic. Alex, un băiat de la bio, nu a ştiut în ce parte se află osul zigomatic. Mă întreb ce caută atunci la bio. O să devină chirurg şi o să-i taie cuiva degetul mic de la picior în loc de apendice”. Pe aceeaşi linie, sînt analizate la sînge atît prestaţiile anumitor profesori, cît şi aceea a DJ-ului angajat să pună muzică la Balul Bobocilor: „Trecerile nu erau întotdeauna cele mai fericite, dar oamenilor nu părea să le pese, se agitau transpuşi şi chiuiau, ridicîndu-şi braţele în aer”.

La nivel tematic, există şi alte experienţe pentru care cartea lui Dósa merită toată atenţia, atît dinspre tineri sau adolescenţi, cît şi dinspre publicul matur, iar dintre acestea aş mai numi aici doar perechea oximoronică pe care o formează experienţele orgasmice, respectiv problematica religioasă. Ema, de pildă, trăieşte în sînul comunităţii sale confesionale o experienţă a extazului religios, augmentată, ce-i drept, şi de co-participarea (deşi circumstanţială şi politicos-distantă din punct de vedere religios) a Melindei la slujba de duminică din cadrul bisericii. Aceasta din urmă resimte, la rîndul ei, efectele unui veritabil orgasm tactil, în pasajele cele mai poetice şi, probabil, cele mai frumoase ale cărţii: 

„În drum spre staţia de autobuz, m-a atins. Mi-a atins latul palmei cu degetul mic, apoi şi-a retras mîna. M-a atins, a picurat apa vieţii în inima mea. Apoi m-a luat de mînă. Am mers aşa pînă am ajuns în staţie. Dacă, în acel moment, înaintea noastră ar fi coborît o scară din cer, sînt sigură că am fi urcat pe acea scară cu cea mai mare naturaleţe... Ne-am îmbrăţişat. Am strîns tare, tare, ca şi cum aş fi strîns un sac de aur fin, găurit de molii... Abia respirînd, ne-am întins una după buzele celeilalte, am simţit puful fin al obrajilor ei şi am sărutat-o. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Mai frumos decît atunci cînd aveam patru ani şi bunicul mă arunca în sus, în livada înmiresmată de miriade de flori albe şi roz, şi aurul înserării se revărsa peste livadă ca mierea, iar în sufletul meu era o dulce apăsare”. 

Testul pe care şi l-a propus, prin exerciţiul transpunerii într-o voce feminină, Andrei Dósa l-a trecut cu brio, nu doar prin scenariul extrem de inspirat al celei de a treia părţi a romanului său, unde „drumul la bal”, chestionarea vulnerabilităţilor sau escalele de reverie, interesul pentru shopping, pentru vestimentaţie, dar şi pentru securitate sau „ocrotire” intuiesc, redau şi nuanţează posibile mitologii feminine, cît mai ales prin dovedita fineţe a construirii unei psihologii feminine şi prin sensibilitatea ataşantă, debordantă. Noul diagnostic îl răstoarnă sau îl echilibrează pe cel vechi: multă gingăşie şi un dram de forţă. 

Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.