Există nervi!

● Mircea Daneliuc, Cele mai tîmpite momente, Editura Polirom, 2018. 

În curînd, opera lui Mircea Daneliuc (n. 1943) va număra mai multe cărţi decît filme. De altfel, literatura a survenit în momentul în care cariera sa de cineast intra în hiatus: se face aproape un deceniu de cînd Mircea Daneliuc n-a mai făcut un film, dar în tot acest timp, de la debutul din 1997 cu romanul Pisica ruptă, a publicat aproape douăzeci de cărţi – roman, proză scurtă şi teatru –, cărţi bune, interesante, dar inegale.

Volumul Cele mai tîmpite momente numără cinci proze scurte şi o nuvelă şi apare la doi ani de la Dulci meleaguri (Editura Charmides, 2016), o colecţie mai amplă de povestiri pe care pare să o continue tematic şi stilistic. De altfel, ca şi Mihai Măniuţiu, un alt regizor (de teatru) convertit la proză (scurtă), Mircea Daneliuc şi-a delimitat strict o zonă în care se mişcă dezinvolt şi recognoscibil din cîteva fraze. Formula sa narativă predilectă este monologul sau discursul indirect liber al unui narator neortodox care deseori face cu ochiul către cititor în vreme ce pare că-şi abuzează personajele. Căci dacă e ceva ce-ţi sare în ochi atunci cînd citeşti o pagină de Mircea Daneliuc este felul nervos (pînă la isteric) în care acţionează şi vorbesc personajele, aflate permanent într-o stare de conflict, de ripostă, frustrare, cădere sau sfîrşeală. Titlul Cele mai tîmpite momente spune din capul locului ce ascund copertele cărţii: o suită de momente critice, întîmplări neprevăzute, situaţii care escaladează, dînd peste cap, uneori la propriu, viaţa personajelor, aducîndu-le în punctul pierderii controlului.

Protagoniştii celor şase proze din acest volum – majoritatea bărbaţi singuri, neînţeleși sau părăsiţi, aflaţi în pragul vîrstei a treia, bucureşteni – se confruntă cu situaţii la limita existenţei. Un cuplu de pensionari cultivă o plantaţie de marijuana la subsolul blocului în momentul în care soţia, apoi şi fiul, sînt arestaţi din cauza unei imprudenţe, iar bărbatul se vede nevoit să nege că ar fi ştiut vreodată ce se-ntîmplă sub nasul lui. O bătrînă singură în casă cade pe jos semiinconştientă urmărind apoi, cu mare nemulţumire, efortul menajerei care o găseşte de a salva situaţia. Un taximetrist divorţat, fost profesor, dat afară din învăţămînt în urma altercaţiei cu un elev, este convocat la şcoală unde fiul lui apăruse cu o grenadă, iar în trafic, în timp ce-şi evaluează nervos situaţia şi viaţa, produce un accident. Un bărbat moare reparînd centrala termică, dar monologul său continuă (vezi fragmentul de mai jos). Un bărbat emigrat în State este găzduit o vreme în casa unui prieten mai vechi, dar relaţia dintre cei doi se deteriorează rapid pe fondul unui fenomen natural straniu.

Nuvela „Cu ferestrele bine închise“, cel mai amplu text al cărţii (totuşi, mai lung decît ar fi fost cazul), este o distopie eco, o parabolă politică de un absurd ionescian: groapa de gunoi de la marginea Bucureştiului avansează ameninţînd să acopere oraşul, alimentată fiind de deşeurile (radioactive?) venite din Europa. Protagonistul, un pensionar singur, părăsit de soţie şi al cărui băiat a plecat în străinătate, este deranjat de mirosul pestilenţial care se revarsă în valuri asupra cartierului Bazilescu, astfel că depune plîngeri şi face petiţii alături de alţi cetăţeni, semnalînd autorităţilor problema, doar pentru a constata că este vorba de o „situaţie“ oficială: România acceptă (sau n-are de ales) să devină groapa de gunoi a Europei. Duhoarea este un adevărat suprapersonaj al nuvelei şi este remarcabilă dexteritatea lexicală cu care Mircea Daneliuc descrie, prin vocea protagonistului său, conglomeratul olfactiv neidentificat (hidrogen sulfurat, sulfat de amoniu, cadmiu?) care se insinuează intermitent pe străzile oraşului, în casele şi în corpurile oamenilor. Subiectul este ingenios, are potenţial deopotrivă comic şi macabru, dar substratul politic naţionalist, chiar dacă mai mult sugerat decît problematizat, este cumva lamentabil.

Pe cît de savuroasă în tensiunea şi pitorescul ei situaţional, pe atît de solicitantă poate fi proza densă şi alertă a Mircea Daneliuc, al cărui simţ dramatic se manifestă linear, fără momente de respiro. Deopotrivă pitoresc şi intelectual, preţios şi agresiv, percutant şi logoreic, limbajul personajelor, al cărui flux este redat în dialog, monolog sau stil indirect liber, constituie una dintre mărcile prozei lui Mircea Daneliuc, capabil să genereze un verbiaj ce ţine loc de epic sau de psihologie. De altfel, personajele sale n au atît complexitate, cît intensitate şi nu evolează, ci acţionează – procesele lor de conştiinţă fiind adevărate recitaluri fără martori, riposte în surdină sau exprimate cu patos. Astfel, fiecare proză a lui Mircea Daneliuc se manifestă ca un act strict necesar, inevitabil, ultim, se desfăşoară ca o urgenţă.

***

Mircea DANELIUC
Cele mai tîmpite momente

Băi, ce noroc am avut! Că puteam să ard ca un şobolan, să dau foc la casă, Doamne fereşte, şi cu vesta asta pe mine, de fîş… Nu-mi vine să cred c-am scăpat, vine soţia şi te găseşte… ferească Dumnezeu, scrum! Iau o gură din tăritură şi mă gîndesc cît de prost pot să fiu. Mai mult încerc să mă liniştesc. Apăs pe telecomandă, să mă derutez oareşicum, nimic, harneală, daţi-vă naibii, comut, poate dau de vreo reclamă cu medicamente, dacă sînt norocos. Apuc să văd cît e ora, aia de-o afişează în colț la televizor… şi douăşcinci, închid, mai rău te iriţi. Zac aşa, cum să spun, aşa… cu ochii în sticla aia a lui, nu-mi vine nici să mă scol şi zăresc ceasul de pe măsuţă: şapte şi un sfert. Ce vorbeşti?! E în urmă? A început să rămînă şi ăsta? Păi nu i-am schimbat-o? Mă ridic, îl iau şi m-aşez, mai sorb un pic din ce-am pus: mortăciune. Stă de zece minute. Mişc de baterie, s-o fi oxidat; în sfîrşit, o ia băiatu’ din loc şi-l potrivesc la cît văzusem adineaori la Ştiri. Secundarul bun, se înfige, se duce. Mă aştept din clipă în clipă să se blocheze din nou. Dacă ceasu-i bulit, cade iar, dă o tură, două şi înţepeneşte. Dar nu, a luat-o, e hotărît. Mai gust o din aia şi-aştept să l văd ce are de gînd. Nimic, face treabă. Cine ştie ce-a fost…

Afară s-a-ntunecat. Ninge mai repede, cumva, s-a pornit. Să ştii că se pune. Nu mă ridic, mă uit la ninsoare, mi-e bine aşa. Cînd stai dus pe-ntuneric şi te gîndeşti, simţi aşa ca o sare, ca un praf peste tot la ce-ţi umblă mintea. Nu rezişti mult la asta, nu poţi nu ştiu cît, că-ţi vine imediat să fumezi, dar cît stai nu e rău, mai ales dacă nu i nimeni pe lîngă tine să-ţi aprindă lumina. Nu mă mişc, am avut un noroc din ăla porcesc… Am un ceas de perete şi deasupra chiuvetei, nu se vede acum. Îl văd pe ăsta de-aici, de lîngă pahar, fosfor, merge, n-are nici o durere de cap. Mă mir c-a stat aşa, din senin.

Şi mă răcesc dintr-odată pe şira spinării, mă trece un gînd că s-a constatat, nu ştiu de unde am auzit, au spus undeva, că astea se opresc uneori la momentul morţii precis şi aşa rămîn pe vecie, să ştii cînd a decedat proprie-tarul. Ceasul lui Ceauşescu n-a stat? Se cunosc mii de cazuri. Te pomeni că s-a oprit cînd mi-a buşit focu-n mufă, că pe la ora aceea era şi-am scăpat la mustaţă, cred că se aştepta să dau colţul. S a cam păcălit. Doamne, să ştii c-am avut un noroc!… Miros şi urît, a şorici. Nici nu m-am uitat ce-am în păr. Venea de la magazin şi găsea deşteptătorul că stă. Îţi dai seama? Între mecanism şi om există o frăţie, pentru că el măsoară viaţa pe care o ai, nu-i un obiect aşa, nu ştiu cum, unele costă o geantă de bani. Ai un ceas, îl mai schimbi, cumperi altul peste nu ştiu cîţi ani; fiecare începe să calculeze imediat ce-l pui la ora exactă.