Evadările de la Auschwitz

Începînd cu toamna lui 1941, lagărul de la Auschwitz se extinde. Noul centru de detenție, situat la trei kilometri distanță, a fost numit de germani Birkenau, după pădurea de mesteceni din apropiere. La Auschwitz II – Birkenau exista un lagăr interior, împrejmuit cu două rînduri de gard electrificat, înalt de patru metri. În lagărul interior erau barăcile deținuților, în care aceștia dormeau noaptea. Ziua, deținuții ieșeau la muncă silnică în lagărul exterior, iar gardienii se mutau în turnurile demontabile din lemn ale acestuia. Tot perimetrul lagărului exterior, lung de aproape șapte kilometri, mărginea o fîșie de teren gol, nivelat și curățat de vegetație, așa încît oricine încerca să treacă pe acolo să poată fi reperat și mitraliat din turnurile înalte. 

În teorie, paza era strictă și continuă. În practică, însă, exista un punct slab al sistemului, pe care unii deținuți l-au exploatat. Metoda de evadare „buncărul” a fost folosită cu succes de cel puțin trei ori în 1944. Seara, deținuții nu se mai întorceau în lagărul interior, ci reușeau cumva să se ascundă într-o groapă din perimetrul exterior, plin de șantiere. Se dădea alarma și începea vînarea lor, prin lagărul exterior și prin împrejurimi, cu cîini special dresați. Căutarea dura trei zile, timp în care gardienii supravegheau zi și noapte perimetrul mare. După acest interval, chiar dacă nu-i găseau, protocolul întotdeauna respectat dispunea revenirea la paza alternativă. În prima noapte de pază normală, deținuții se furișau afară, „buncărul” lor fiind situat dincolo de gardurile electrificate și luminate. 

Dintre cei zece deținuți care au evadat astfel de la Birkenau în cazurile menționate din 1944, opt au fost prinși la scurt timp, nu departe de Auschwitz. Ceilalți doi, Rudolf (Rosenberg) Vrba și Alfréd Wetzler, au reușit să se ascundă pînă la sfîrșitul războiului. Povestea acestora este relatată de jurnalistul și scriitorul Jonathan Freedland în cartea Evadatul de la Auschwitz, recent apărută și în românește la Polirom. Dar evadarea celor doi nu este nici singura și nici cea mai spectaculoasă. Se crede îndeobște că de la Auschwitz nu se putea scăpa. Dimpotrivă, au fost cazuri destule. La început, se puteau aranja eliberări pe bani. Tot în perioada inițială, unii s-au putut strecura pe sub gardul simplu de sîrmă ghimpată. În primii trei ani de funcționare a lagărului, au fost cincizeci și cinci de evadări reușite, iar în 1943 au fost peste o sută cincizeci, arată Freedland. În mare, reușitele se numără cu zecile, iar eșecurile cu sutele. Eșecul se solda cu molestarea și spînzurarea celor prinși în fața celorlalți deținuți adunați în careu. 

În cartea Voluntarul (apărută în românește la Litera, în 2020), scrisă de asemenea de un jurnalist, Jack Fairweather, am găsit relatate douăsprezece cazuri reușite de evadare din 1942. Între timp, politica privind eliberările se schimbase; în 1941 avusese loc gazarea experimentală a prizonierilor sovietici și a deținuților bolnavi din lagăr, iar naziștii au vrut să limiteze cît mai drastic informațiile privind activitatea desfășurată aici. Reușitele din 1942 sînt demne de menționat. Pe 23 mai 1942, Stefan Bielecki și Wincenty Gawron evadează de la o fermă din apropierea lagărului, unde fuseseră duși la muncă. Pe 10 iunie, reușesc să evadeze August Kowalczyk și un alt deținut. Pe 20 iunie, Eugeniusz Bendera, mecanic la garajul SS, împreună cu alți trei deținuți, au fugit cu sedanul marca Steyr 220 al lui Rudolf Höss, comandantul lagărului. Iar pe 29 decembrie 1942 are loc evadarea grupului format din Boleslaw Kuczbara, Mieczysław Januszewski, Jan Komsky și Otto Kusel, într-o căruță plină cu mobilă destinată unui ofițer SS care locuia în apropierea lagărului. 

Eroul cărții lui Jack Fairweather, „voluntarul” Witold Pilecki, împreună cu colegii săi Jan Radzej și Edward Ciesielski, evadează și ei, dar în aprilie 1943, dintr-o brutărie situată tot în afara lagărului. Supranumele îi vine de la faptul că Pilecki a ajuns la Auschwitz intenționat, lăsîndu-se prins de o razie nazistă în Varșovia, pentru a putea transmite din interior informații privind cele ce se petrec în lagăr. La acel moment – septembrie 1940 –, la Auschwitz erau aduși numai cetățeni polonezi, indiferent de etnia acestora. 

Jonathan Freedland sugerează că Rudolf Vrba și Alfréd Wetzler au fost primii evrei care au reușit să evadeze de la Auschwitz. Le-au urmat Czeslaw Mordowicz și Arnost Rosin, în mai 1944, evadați prin aceeași metodă a „buncărului”. Cu toții au contribuit la avertizarea comunității internaționale privind crimele abominabile săvîrșite de naziști la Auschwitz. De altfel, și Witold Pilecki, prin cei eliberați sau evadați, a transmis rezistenței poloneze de la Varșovia mai multe rapoarte verbale privind gazările experimentale și apoi sistematice de la Auschwitz. Că reacția internațională a fost lentă, neconvingătoare și probabil neadecvată este o altă discuție, care se poartă pînă în zilele noastre.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cartea sa cea mai recentă: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, în curs de apariție la editura Eikon.