Eseul cu mers de felină
Temperament sangvin, ins reactiv şi coleric, sînt, recunosc, iute şi larg la admiraţie. Ca şi, mai rar (dar crud), la repudiere. Minunatul dascăl de liceu şi studenţie care mi-a fost Ioan Alexandru spunea că enthousiasmos ar fi cuvîntul în care m-ar încadra cel mai bine. Niciodată nu mi-a fost ruşine că mă inflamez exagerat, chiar dacă „măsura e sfîntă“ şi „tot ce e prea mult vine de la draci“ – cum zice Patericul. Asta mai ales fiindcă lumea noastră – acră, dezbinată, hipercriticistă, cinic resemnată şi disforică – are mereu nevoie, cred, de alinturi încrezătoare şi sprijin tandru, de făpturi-punte comprehensive şi elanuri generoase. Prea etalăm cu sadomasochistă jubilaţie absenţa, golul şi fatalitatea, postulînd inutilitatea oricărui efort constructiv, pentru ca inocenţa, credulitatea, idealismul, puseul liric-infantil de altruism să nu-ţi ispitească „naturelul simţitor“, eteric atent la „venitorele României“.
Inclusiv din pricina aceasta voi fi tresărit zglobiu, empatic şi locvace la apariţia post-’89 a noilor nume în peisajul prozei, poeziei, teatrului şi eseului! Cu ce bucurie îi descopeream pe Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, pe Dan Stanca, Daniel Bănulescu şi Radu Aldulescu, pe Victor Scoradeţ, Alina Nelega, Radu Macrinici, Petre Barbu, pe Paul Cernat, Florin Ţurcanu, Daniel Cristea-Enache, Ioana Pârvulescu, Simona Sora, George Ardeleanu, Marius Chivu, Bogdan Călinescu, Toader Paleologu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Adrian Papahagi, Petru Guran, Ciprian Măceşaru... Ce să mai spun de Horia-Roman Patapievici şi Ioan Petru Culianu! N-am să neg niciodată că m-a entuziasmat apariţia lui Cristian Bădiliţă (tristă decepţie după aceea), a lui Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu (evoluînd regretabil pentru mine), a lui Daniel Barbu şi Adrian Majuru (alături de care m-am aflat adesea în inconfort doctrinar, dar cu un respect profesional fără fisură), a lui Teodor Baconsky, Adrian Cioroianu, Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Preda şi Alex. Leo Şerban, aproape fiecare dintre aceştia trecînd, într-un fel sau altul, prin coloanele suplimentului Litere, arte & idei al Cotidianului. De Sorin Lavric m-am apropiat în trepte.
În 2005, Ontologia lui Noica mi-a impus o voinţă de interpretare aşa cum nimeni nu demonstrase, în domeniu, pînă atunci. Carte încruntată, de om care tradusese Heidegger, congener cu Cătălin Cioabă în siajul lui Gabriel Liiceanu. Am oftat resemnat şi mi-am zis că omul va rămîne acolo, încopciat în sarcofagul erudiţiei, jubilînd paradoxal în acel tip masochist de specializare care-şi refuză ludicul, anvergura, angajarea-n social, coregrafia libertăţii. În 2007, Noica şi Mişcarea Legionară m-a siderat prin curajul abordării unui subiect sensibil ca o bombă cu bile. După ce cîteva decenii toată lumea se întrebase, mai mult sau mai puţin ipocrit şi otrăvit, cum de trei sferturi din floarea spirituală a României interbelice a fost fecundată de gardism şi codrenism, un om născut în 1943, absolvent al Facultăţii de Medicină în 1993 şi al celei de Filozofie în 1996, aşeza senin la vedere majoritatea raţiunilor care determinaseră o minte logică, o fire ştiinţifică, un ins pragmatic disciplinat şi un temperament flegmatic, de tip saxon, precum Noica, să adopte retorica incendiară a Sturm und Drang-ului valah „pe culmile disperării“.
Estimp însă, Sorin Lavric a început să publice nu doar în România literară, dar şi în Idei în dialog. Suculentele spectacole reflexive, tipărite în revista gîndită de Horia-Roman Patapievici, compun farmecătorul volum 10 eseuri, lansat pe 21 noiembrie la Tîrgul Gaudeamus şi pe 6 decembrie la Galeria Galateca, acolo unde Editura Humanitas a grupat colecţia Academica. Am glosat oral cu nedisimulată plăcere pe marginea acestui volum, onorat de vecinătatea lui Andrei Cornea (O istorie a nefiinţei în filozofia greacă), Mircea Flonta (Darwin şi după Darwin), Liviu Bordaş (Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei), Bogdan Mincă (Heidegger şi primii filozofi), Gabriel Cercel (Cartea experienţei), traducerea lui Cătălin Cioabă din Wittgenstein ş.a., sub genericul Academica, prin care Humanitas şi-a încheiat „în slavă“ doxologică anul 20.
„Există ceva iremediabil liric la începutul oricărei reflexiuni filozofice“, spunea Noica, iar Sorin Lavric punctează: „Cine n-a simţit pe pielea lui evidenţa acestei fraze n-are ce căuta în filozofie“. După ce ai înghiţit (iniţiatic) munţii de zgură ai marilor sisteme, după ce te-ai lăsat pradă magiei exercitate de limbajul abstract, de labirinturile lui Aristotel, Kant, Hegel, Heidegger şi ţi-ai forjat, ascuţit ori împietrit mintea în logică, epistemologie, fenomenologie, categorii, imperative absolute ş.cl. – destinul îţi oferă şansa bunului, eliberatorului (şi nărăvaşului) Erlebnis. Şansa propriei trăiri, cu extazele şi răzvrătirile ei, cu orbiri de moment, cu năpraznice angajări morale, cu libertatea totală a opţiunilor. Iar cînd trăirea impetuoasă, rafinata cultivare a senzoriumului, legănarea propriilor fantasme (cuvîntul-cheie al eseurilor lui Sorin Lavric), maximalismul etic şi insolitul subiectelor se sprijină pe un talent literar deopotrivă ardent şi tăios ca sabia de samurai, rezultatul e strălucitor.
Începeţi cartea cu „Timpul de înjumătăţire“ şi continuaţi cu „Eumenida vegetală“, „Coribantul şi menadele“ şi „Scrisul de mînă“. V-aţi gîndit vreodată la diferenţa dintre a merge, a păşi, a călca? E ca raportul dintre a auzi şi a asculta, sau cel dintre a privi şi a vedea. Una e să calci boiereşte, alta să păşeşti sfios ori să mergi ţanţoş. V-aţi gîndit la ce va să zică timbrul unui mers de femeie, la alura graţioasă ca ipostaziere a fluidului afectiv, pe scurt: ca „act sufletesc“? La legătura dintre orbire şi clarviziune. La cît de mult ne deghizăm fizionomia în faţa aparatului de fotografiat (cred că Barthes ar fi degustat fericit eseul cu pricina). La cît de mult ne falsificăm, ne alterăm fiinţa şi energia dialogală cînd părăsim scrisul de mînă în favoarea tastaturii, preferînd stricta transmitere de informaţii prin e-mail, în locul ritualului epistolar şi al ceremoniei confesive. Sigur, eseurile lui Sorin Lavric sînt cu mult mai miezoase şi bine provocatoare din unghi filozofic, decît pot eu să sugerez în cîteva rînduri. Campionii jargonului, atleţii limbajului abstract, ai logicii şi Sistemului cu orice preţ se vor ofili citind pledoariile pentru şlefuirea fantasmelor, coborîrile în subconştient, seducătoarele pagini despre iubire, extazul contemplativ în faţa magiei feminităţii, frenezia obsesională care frăgezeşte palpitul emoţional, dînd carnalitate ideilor şi senzualitate rostirii.
Însă cei atraşi de magnetismul liric al reflexivităţii, de sagacitatea observaţiei şi mersul de felină al demonstraţiei vor fi seduşi de talentul lui Sorin Lavric. Un talent absolut impredictibil. Poate scrie la fel de bine roman şi eseu fenomenologic, publicistică politică de strictă actualitate şi confesiune metafizică, istoria generaţiei ’27, istoria anticomunismului din munţii lui Ogoranu şi Arnăuţoiu, ori despre destinul lui Gheorghe Caraza, eseuri despre timp, carduri şi farduri, despre melci, pisici, libertate sau infern. Aşteptăm.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Recent a lansat volumul Cărţile care ne-au făcut oameni, apărut la Editura Humanitas.