Eseist, nu prozator

 ● Norman Manea, Vizuina, Editura Polirom, 2009. 

Ajuns în America, după ce a cîştigat în ţară o oarecare notorietate literară cu o parodie anticomunistă, evreul Peter Gaşpar cîştigă simpatia decanului armean al unui colegiu care, din simpatie şi solidaritate a etniilor persecutate în istorie, îl angajează ca visiting assistant professor. Gaşpar reia după două decenii legătura cu profesorul Augustin Gora, fostul soţ al verişoarei Ludmila Serafim (Lu), iar acesta îl încurajează să recenzeze volumul postum de memorii al unui alt român exilat, celebrul istoric al religiilor Cosmin Dima. Din cauza trecutului lui Dima, niciodată renegat, de simpatizant nazist, dar şi a recentului asasinat comis asupra profesorului Mihnea Palade, fostul discipol al lui Dima devenit un aprig critic al naţionalismului de tinereţe al maestrului, Gaşpar (el însuşi fiul unui supravieţuitor al Holocaustului ajuns procuror comunist) scrie şi rescrie îndelung articolul, etic şi ideologic, atît de problematic. Nemenajantă, recenzia stîrneşte, ca şi suspectul asasinat al infidelului ucenic, mare agitaţie în presa românească şi printre cititorii americani, iar Gaşpar primeşte o ameninţare cu moartea sub forma unui citat obscur. Incidentul ajunge în atenţia FBI-ului al cărui agent încearcă să unească punctele dintre trecutul naţionalist al misticului Dima, asasinatul matematicianului-filozof Palade, pasionat de ezoterie şi publicist demascator al poliţiei secrete comuniste, şi simbolismul labirintului borgesian din scrisoarea de ameninţare a unor presupuşi terorişti ortodocşi la adresa evreului Gaşpar, cel care întreţine relaţii ambigue cu două studente rebele pentru ca, în cele din urmă, să dispară el însuşi în preajma atentatelor din 9/11... 

Sînt evidente plaja tematică foarte largă şi miza extrem de ridicată a acestui thriller politico-livresc cu implicaţii etnice, intrigi amoroase şi simbolisme oculte, al lui Norman Manea, care s-a ambiţionat să scrie un adevărat roman total, la intersecţia mai multor genuri, cu multiple perspective narative şi niveluri de semnificaţie şi, mai ales, cu o importantă componentă (auto)biografică. Practic, toate temele operei sale eseistice (şi autobiografice) se regăsesc topite în substanţa acestei complexe ficţiuni: memoria traumatică a Holocaustului, constrîngerile, complicităţile şi duplicităţile din comunism, socialismul bizantin ceauşist cu accente kafkiene, intruziunile şi manipulările Securităţii active şi după ’89, perpetua dramă identitară evreiască, experienţa nereuşită a exilului şi înstrăinarea din consumerista Lume Nouă, limitările corectitudinii politice din mediul universitar american, ameninţările noului conspiraţionism de tip terorist, dar, mai ales, complicata relaţie dintre „vinovatul“ Mircea Eliade şi ezotericul Ioan Petru Culianu, al cărui sfîrşit a rămas învăluit în mister. 

Dar nu detenta intelectuală a autorului sau nivelul ideatic, absolut remarcabil, al prozei sale fac aici obiectul criticii mele, ci realizarea literară. Stilistic vorbind, Norman Manea a fost dintotdeauna un scriitor mediocru, iar într-un roman atît de pretenţios, lipsa calităţilor narative se vede cu atît mai bine. Norman Manea nu ştie să povestească, n-are acea naturaleţe a relatării, nu e un scriitor narativ, ci didascalic. Frazele sale sînt, cel mai adesea, nişte enunţuri eliptice, propoziţiile n-au carnaţie lexicală, nici modulaţie, doar un ritm sec, fracturat, sincopat, iar replicile se succed fără vreo tensiune a dialogului. (Iată scena în care un personaj cade cu scara în timp ce schimbă un bec: „Ajunsese sus. Ploaia izbea. Mîna întinsă spre stîlp. Mîna şi mintea în aer. Caldarîm umed. Scara sucită. Buuf! Cadavrul pe pămînt. Caldarîm umed.“) Zeci de pagini din Vizuina arată ca nişte variante intermediare ale romanului. Această stilistică austeră, fără conectori, lipsită de naturaleţe şi de fluenţă nu poate susţine un roman politico-ezoteric ce are nevoie de suflu narativ care să întreţină suspansul, de un discurs complex, multistratificat şi, dat fiind numărul de personaje, variat ca timbru narativ. Norman Manea este însă un scriitor monofon. În ciuda alternanţei vocii personajelor cu cea auctorială, discursul rămîne acelaşi, expeditiv şi aforistic, falsînd deseori într-o retorică eseistică. Toate personajele romanului vorbesc la fel, enumerînd cuvinte şi concepte, nu rostind propoziţii cu mărcile identitare de rigoare. De altfel, misterioasa Lu, „revendicată“ şi de Gora (soţul pe care nu l-a urmat în exil), şi de vărul Gaşpar (cu care a avut o aventură), şi de narator (cu care are o relaţie), e un personaj indispendabil, dar ca şi inexistent. 

Ştacheta narativă pare, de fiecare dată, ridicată prea sus, iar cele patru părţi ale romanului, deşi comunică, par mai degrabă alăturate prin forţa personajelor comune şi sînt, oricum, inegale. Mai întîi, Norman Manea n-are nici background-ul enciclopedic, nici ştiinţa narativă a policier-ului, precum Eco. Potenţialul de thriller intelo al asasinării misterioase a ezotericului Mihnea Palade, discipolul dezamăgit al lui Cosmin Dima (personaje care copiază profilul intelectual şi destinul „cuplului“ Eliade-Culianu), urmate apoi de ameninţarea cu moartea la adresa lui Gaşpar, sub forma citatului borgesian, este risipit prin rezolvarea facilă în cheia unei farse studenţeşti. Apoi, problematica evreităţii, a corectitudinii politice şi a moravurilor sexuale din mediul academic american, toate acestea le-au abordat, la superlativul absolut al prozei, un Saul Bellow sau un Philip Roth. Norman Manea nu face aici decît să folosească „scurtături“, sugerînd sau abordînd tangenţial teme dezvoltate şi „rezolvate“ de alţii. De altfel, s-a scris despre faptul că Saul Bellow cu al său Ravelstein este modelul Vizuinii – nu mai insist. Abia spre final, odată cu spitalizarea şi situaţia-limită a bolii lui Gora, adevăratul protagonist al romanului, personajul încă obsedat de Lu şi retras în „viziuna“ cărţilor capătă cu adevărat contur, autenticitate şi tensiune, iar naraţiunea scapă de pretenţiile eseistice şi de presiunea influenţei. Această parte are însă puţine legături cu primele treimi ale romanului. 

Imaginea elefanţilor cu picioare lungi şi subţiri din reproducerea după Dalí cumpărată de Gaşpar (metaforă deopotrivă a intelectualului nesigur, supus „circului“ exilului, şi a operei strălucite susţinute însă pe o biografie politică dezamăgitoare) este, de fapt, metafora romanului însuşi. Un roman ambiţios, plin de idei şi de intenţii măreţe la nivelul scenariilor, construite însă fragil, cu un suflu ficţional redus şi fără suficiente resurse epice. O carte care îl lasă, o dată în plus, pe prozatorul Norman Manea în umbra eseistului cu acelaşi nume.