Erotism retro

12 august 2020   Carte

● Sorana Gurian, Întîmplări dintre amurg şi noapte, ediția a doua, Institutul Cultural Român, 2020.

„Și ea dorise atît să nu fie uitată. Acum însă totul căpătase culoarea ștearsă a peisajului și Li nu mai era chinuită de dorul unei supravieți”, scrie Sorana Gurian (1913-1956) în melancolica proză „Vila Myosotis”, în care alter ego-ul ei, această femeie bolnavă, singură și nefericită pe nume Li, ajunsă în stațiunea Berck în luna iunie a anului 1938, se cazează în chiar camera din vila unde fusese chiriaș pînă foarte de curînd Blecher („românul bolnav”), a cărui fantomă îi și face o vizită. Povestirea a fost scrisă chiar la Berck, la un an după moartea lui Blecher, Sorana Gurian împărțind cu acesta același destin tragic: șchioapă din naștere, cu un defect de vedere, a suferit și ea de tuberculoză osoasă, pentru ca mai tîrziu să înfrunte un cancer extins, suportînd succesiv o mastectomie dublă şi o histerectomie ce i-au adus moartea la 43 de ani în exil.

Personaj extravagant și controversat (evreică afiliată, în studenție, unor organizaţii de extremă stîngă, bănuită apoi că ar fi avut legături cu Gestapo-ul, dar şi cu serviciile secrete franceze şi britanice, „demascată” ulterior în presa comunistă, a trăit în semiclandestinitate, pentru ca în 1948, folosind subterfugiul căsătoriei fictive cu un străin, să plece din țară stabilindu-se la Paris, unde a continuat să scrie în franceză), despre Sorana Gurian (Sara Gurfinckel, pe numele ei adevărat) Bianca Cernat afirma că a suferit „un complot al tăcerii”, fiind pe nedrept uitată, asemenea personajului ei de mai sus. Din fericire, Institutul Cultural Român a început să-i recupereze opera traducîndu-i Recit dʼun combat (1956), remarcabilul jurnal de boală publicat în franceză cu cîteva luni înaintea morţii (Povestea unei lupte, traducere de Sorin Gherguţ, 2017), astfel că reeditarea volumului ei de povestiri publicat în 1946 contribuie la conturarea portretului acestei prozatoare din aceeaşi familie literară cu autenticiştii şi introspectivii Anton Holban şi M. Blecher.

Citite de-a lungul anilor la Cenaclul „Sburătorul” (unde avea în Eugen Lovinescu un mare susținător: „admirabil și abject”, fusese verdictul criticului) și, o parte, publicate în presa literară a vremii (inițial cu sprijinul lui Camil Petrescu), cele cincisprezece proze – scrise înainte, dar publicate în volum după romanul de debut Zilele nu se întorc niciodată (1945) – nu s-au bucurat de același succes. Ov. S. Crohmălniceanu și I. Vitner, spre exemplu, au acuzat-o, din prejudecată tematică și conform principiilor jdanoviste ale momentului, de așa-zisă literatură decadentă, mai exact de erotism de consum destinat publicului needucat. Grupate în patru cicluri tematice („Provincia”, „Dragostea”, „Visul” și „Războiul”), analitice, psihologizante și introspective, folosind fluxul conștiinței pentru a descrie stările psihice, uneori la marginea patologicului, ale unor personaje feminine libertine, obsesive sau doar vulnerabile, aflate în situații de crize erotice sau existențiale, prozele Soranei Gurian nu oferă totuși prea multe reușite. Foarte încărcate stilistic (liricoide, abuzînd de epitete și comparații, uneori de o banalitate insuportabilă), frazele Soranei Gurian din aceste proze de început nu au (încă) nici acuitatea introspectivă a lui Holban, nici rafinamentul observațional al lui Blecher.

Prozele ei au, în schimb, o anume îndrăzneală tematică: adulterul, libertinajul, dorința sexuală a femeii emancipate, dar nefericite fiind subiecte recurente (la fel și referința la Anna Karenina). În „Medalionul” (o proză asemănătoare unui scenariu de Antonioni), o tînără de situație modestă proaspăt căsătorită, aflată în tren în drum spre soț, acceptă invitația de a dormi în cușeta unui bărbat înstărit, la rîndu-i însurat, și descoperă, în premieră, deopotrivă plăcerea adulterului, obsesia vinei și posibilitatea suicidului. În „Mai provincial”, sora nemăritată și cochetă din capitală își vizitează fratele însurat într-un tîrg de provincie și, după un moment de reciprocă atracție incestuoasă, fiecare își vede în celălalt propria nefericire. În „Episod” (altă proză de atmosferă antonioniană), o ziaristă charismatică vizitează un sanatoriu de la malul mării în vederea scrierii unui reportaj și are o aventură cu un doctor, apoi cu altul, într-o derivă erotică în care se amestecă vanitatea, gelozia și singurătatea. În „Fräulein” (poate cea mai închegată proză din volum), guvernanta o bănuiește pe stăpîna casei de adulter, devine geloasă și obsedată, plănuind să o demaște.

În fine, în „Inutila jertfă”, o proză lucidă și ultima mai reușită, o scriitoare adăpostește în propria casă un legionar în timpul unei rebeliuni stradale și se sacrifică, din principiu și într-un impuls de moment, pentru ca acesta să nu fie găsit: „Totul părea lipsit de orice sens și destul de vulgar. Nici aceia care-l susțineau pe dictator, nici aceia care voiau să-l răstoarne nu luptau pentru o idee, pentru ceva perfect și frumos, care i-ar fi înălțat peste condiția umană… Și tînărul căpitan și bătrînul general doreau în fond același lucru: puterea”.

Mai multe