Erotism extrem-oriental

24 august 2010   Carte

● Agnès Giard, L’imaginaire érotique au Japon, Albin Michel, Paris, 2009. 

Se spune că japonezii sînt un mister pentru europeni. Jurnalista Agnès Giard sugerează că şi pentru japonezi, japonezele rămîn un mister. Cartea ei se deschide prin prezentarea unei neobişnuite încercări de a se apropia de acest mister, care a făcut senzaţie prin anii ’90. Ştirea că în Japonia există distribuitoare automate de unde se pot cumpăra chiloţei folosiţi a făcut turul globului. În urma scandalului, întreprinzătorii au stopat afacerea, însă bikinii însoţiţi de certificatul că au fost folosiţi de o liceană continuă să facă obiectul unui discret comerţ pe sub mînă. Dincolo de aerul unui fetişism oarecare, această practică sugerează trei lucruri despre imaginarul erotic din Japonia zilelor noastre. Mai întîi faptul că idealul feminin e reprezentat de fete aflate încă aproape de vîrsta pubertăţii, apoi interesul pentru tot ce poate dezvălui cît de cît ce se petrece în interiorul corpului, acolo unde orice intervenţie voluntară încetează, unde autocontrolul nu mai poate funcţiona şi, nu în ultimul rînd, obsesia pentru un articol vestimentar de origine occidentală, intrat în uzul curent abia prin anii ’50.

Parfumul de candoare are preţul cel mai ridicat. Inocenţa, puritatea virginală, aspectul copilăresc şi nevinovăţia cu care se împotrivesc asaltului bărbaţilor, felul în care se zbat, dar participă – păstrînd totuşi aerul că „nici nu ştiu măcar ce-mi ceri“ – sînt aspectele cele mai incitante. Şcolăriţa în uniformă scurtă, cu mers împiedecat, de mînz care încă nu se ţine bine pe picioare, este vedeta filmelor japoneze pentru adulţi. Această imagine cu iz feciorelnic se află la mare distanţă de invitaţia explicită, de privirile lubric-lipicioase şi mult prea sigure pe sine afişate ostentativ-agresiv de profesionistele plăcerii în peliculele occidentale. Un japonez şi-ar pierde imediat interesul văzînd că totul e expus pe taraba lucioasă şi că nu mai e nimic sub tejghea.

Jocul între ce se ascunde şi ce se arată conferă toată subtilitatea şi intensitatea erotismului. Surprinzător este ce aleg japonezii să ascundă şi ce vor să dezvăluie. Nuditatea nu este un tabu. Adevăratul tabu este expresia socială a trăirilor interioare. Transgresiunea constă în exteriorizarea emoţiilor şi trădarea stărilor sufleteşti pe chip, prin mimică expresivă involuntară. În aceste condiţii, nu interesează „organele“ surprinse în exerciţiul funcţiunii (de altfel cenzurate prin mozaicarea sistematică impusă încă prin lege). Centrul de interes este expresia feţei atunci cînd devine teatrul necenzurat al experienţelor interioare. Dincolo de o anumită limită, sub imperiul plăcerii sau al durerii, masca impasibilă dispare, chipul permite acccesul la lumea interioară a senzaţiilor şi a sentimentelor. Înţelegem cum e posibil ca un film japonez încadrat în categoria pornografică să se rezume exclusiv la filmarea feţei unei femei care în timp ce juisează pierde controlul şi exprimă liber şi sincer tot ce simte în adîncurile ei. Nimic mai excitant decît ofranda adevăratei intimităţi. Dacă acest nivel al misterului e mai greu de sondat, se pot obţine „date“ despre ce se petrece dincolo de paravan, dincolo de evantai, dincolo de piele, prin explorarea interiorului corporal. Repertoriul este vast, de la show-ul de vomă la harakiri erotic, trecînd printr-un striptease mai mult acrobatic decît insinuant, în care punctul culminant este un lung şpagat în aer ce absoarbe toate privirile în hăul larg deschis spre nedesluşita enigmă a măruntaielor.

Încă din momentul primelor contacte, civilizatia japoneză a fost percepută de către europeni ca expresia unei perfecte alterităţi, o lume plină de ciudăţenii, în care majoritatea deosebirilor respectau regula simetriei inverse. Iată ce nota un misionar portughez în anul 1585: „Japonezii urcă pe cal pe partea dreaptă, iar noi pe partea stîngă; olarii lor învîrt roata în sensul acelor de ceasornic, în timp ce ai noştri o învîrt în sens invers; croitorii lor introduc aţa în acul de cusut îndreptînd acul spre aţă, în schimb ai noştri îndreaptă aţa spre ac.“ (Europeni şi japonezi. Tratat asupra contradicţiilor şi diferenţelor de moravuri). Comentîndu-i observaţiile, Claude Lévi-Strauss atrăgea atenţia că insistenţa cu care sînt selectate aceste paralelisme, dincolo de intenţia de a contura un profil exotic, radical opus modelului de viaţă de acasă, are drept efect paradoxal punerea pe picior de egalitate a celor două civilizaţii supuse comparaţiei. Văzute din perspectiva imaginii inversate pe care o restituie orice oglindă, deosebirile încetează să mai fie considerate aberaţii respinse cu dispreţ sau dezgust. Lumea pe dos devine inteligibilă prin sesizarea raportului de transparentă simetrie care desparte şi uneşte în acelaşi timp.

Culegînd o puzderie de fapte, unele mai ciudate decît altele, Agnès Giard se alătură demersului etnologic care spune, contrazicînd toate aparenţele, că, de fapt, nimic nu este nou sub soare, aşadar nimic nou nici în Ţara Soarelui Răsare.

Mai multe