Empatia și tupeul mașinii

● John Brockman (ed.), Minți posibile. Douăzeci și cinci de perspective asupra inteligenței artificiale, traducere de George Chiriță, Editura Vellant, 2019.

„Computerele pot să copieze și să simuleze, dar rămîne valabilă întrebarea dacă pot crea la fel ca imaginația narativă omenească”, se întreba acum mai bine de douăzeci de ani filozoful Richard Kearney (n. 1954) în cartea prezentată aici săptămîna trecută.

Înainte să moară, în 1827, Beethoven a apucat să pună pe hîrtie cîteva fragmente din ceea ce ar fi putut deveni Simfonia a X-a. O echipă de muzicologi, compozitori, istorici muzicali şi informaticieni a început colaborarea în 2019 și, cu ajutorul Inteligenţei Artificiale, vor prezenta sîmbătă, 9 octombrie, la 194 de ani de la moartea compozitorului, la Telekom Forum din Bonn, varianta completă a simfoniei pe care „Beethoven însuși ar fi putut-o scrie”: două movements, fiecare de cîte douăzeci de minute. Provocarea este ca publicul să nu poată distinge părțile create de Beethoven de cele create de IA.

În această primăvară, site-ul The Lost Tapes of the 27 Club a postat cîteva piese noi create de IA folosind liniile melodice, semnăturile temporale și versurile unor muzicieni morți la 27 de ani, precum Kurt Cobain, Jim Morrison, Amy Winehouse și Jimi Hendrix, piese cîntate de vocaliști din trupe tribut. „Piesele sună familiar și totuși puțin străin, ca și cum ar proveni dintr-o realitate alternativă sau de pe un frecvență rătăcită”, a scris un critic muzical.

Chiar înainte de acest experiment, muzicianul Nick Cave (n. 1957) a fost întrebat dacă IA va putea vreodată compune un cîntec bun și a răspuns: „Ascultăm cîntece pentru că ne fac să simțim fericire, tristețe, dor de casă, excitație etc., dar un cîntec nu face doar asta. Un cîntec mare (great) ne face să simțim o anume uimire (awe). Iar simțul uimirii este conținut exclusiv de limitările noastre ca ființe umane. Are legătură cu îndrăzneala noastră de a ne depăși condiția. Este foarte probabil că IA va putea crea un cîntec la fel de bun precum «Smells like teen spirit» de Nirvana și că vom simți exact ceea ce cîntecul ar trebui să ne facă să simțim, în acest caz, exaltare și revoltă. Dar noi cînd ascultăm «Smells like teen spirit» nu ascultăm doar cîntecul. Mie mi se pare că ascultăm un tînăr retras și alienat din micul oraș american Aberdeen, un tînăr care, într-o oarecare măsură, a fost un mănunchi (bundle) de disfuncționalitate și limitare umane, dar care a avut tupeul să-și urle această durere particulară într-un microfon și, făcînd el asta, a pătruns în inimile unei întregi generații... Îl ascultăm pe Beethoven compunînd Simfonia a IX-a fiind aproape surd. Îl ascultăm pe Jimi Hendrix îngenunchind și dînd foc instrumentului. Ce ascultăm cu adevărat este limitarea umană și îndrăzneala de a o transcende. IA, în ciuda potențialului nelimitat, nu are această capacitate. Și cum ar putea? Iar aceasta este esența transcendenței. Dacă am avea potențial nelimitat ce ar mai fi transcens? Și atunci care ar mai fi scopul imaginației? Muzica are abilitatea de a atinge o sferă celestă cu vîrful degetului, iar mirarea și uimirea pe care le simțim provin din disperarea temerară a încercării, nu din rezultat. IA va avea capacitatea să scrie un cîntec bun (good), dar nu unul mare (great). Îi lipsește tupeul (It lacks the nerve)”.

În capitolul „Transformarea invizibilului în vizibil: arta față în față cu inteligența artificială”, din volumul colectiv de eseuri Minți posibile, Hans Ulrich Obrist (n. 1968), critic și istoric de artă elvețian și directorul artistic al Galeriei Serpentine din Londra, vorbește despre trei limitări ale algoritmilor folosiți de IA cînd vine vorba de a crea artă vizuală: lipsa unei înțelegeri nuanțate a diverselor tipuri de abstractizări, faptul că procesul artistic nu respectă un tipar rațional și neînțelegerea subiectivității și a unor aspecte omenești esențiale, „cum ar fi empata și mortalitatea”. Concluzia sau predicția lui Obrist fiind că implicarea artiștilor în domeniul IA va conduce însă la tipuri noi de experimente deschise în artă: „Pe măsură ce IA ajunge să fie implicată din ce în ce mai mult în viețile noastre de zi cu zi, crearea unui spațiu care este nondeterminist și nonutilitar în pluralitatea sa de perspective și diversitatea de înțelegeri va fi cu siguranță esențială”.

În analiza aspectelor narative, mai exact în capitolul dedicat catharsis-ului, filozoful Richard Kearney, vorbește despre capacitatea de a empatiza cu alte ființe, altele decît noi („cu cît mai diferite, cu atît mai bine”, scrie el), capacitate care este un test major nu doar pentru imaginația poetică, ci și pentru sensibilitatea etică: „Trăirea catharsis-ului ne permite să simțim un amestec de milă și spaimă, prin care experimentăm suferința altora ca și cum noi am fi ei. Or tocmai această reacție întîrziată față de diferență și identitate – să te percepi pe tine însuți ca fiind altul și pe celălalt ca fiind tu însuți – determină o schimbare radicală a atitudinii noastre curente față de lucruri și ne deschide noi perspective și moduri de a fi”.

Însumînd cele bricolate mai sus, capacității nelimitate a inteligenței artificiale îi lipsesc destul de multe: limitarea prin defecte și, în cele din urmă, prin mortalitate, precum și imaginația și subiectivitatea cathartice în care rezidă deopotrivă nevoia umană de a fi un altul și aspirația de a fi ca altul și, nu în ultimul rînd, nevoia și aspirația, tupeul de a fi și după ce nu vei mai fi.