Elegie pentru posteritate

● Nicolae Breban, Trădarea criticii, ediţia a II-a, Editura Ideea Europeană, 2010.

Ca unul dintre cei mai importanţi prozatori postbelici, Nicolae Breban îşi datorează postura literară de azi gloriei de altădată. Deşi crede în continuare, sincer şi cu tărie, în arta solidă a romanului modern clasic de mari dimensiuni, cu problematică existenţial-metafizică şi caractere pregnante, n-a mai publicat o carte notabilă de decenii (tot reeditările contează, iar cele cîteva volume de memorii, egocentrice, banale şi redundante n-au făcut decît să-i contureze imaginea unui scriitor megaloman, care scrie despre sine direct pentru posteritate şi încă la persoana a treia), scrisul său s-a degradat vizibil (mai ales la nivel stilistic), nu are emuli printre prozatorii mai tineri care, de altfel, nu-l citează ca model, este invitat la colocvii mai mult din complezenţă (pentru că nu e nici eseist, nici orator), conduce şi scrie într-o revistă – Contemporanul. Ideea europeană – al cărei conţinut şi ale cărei vînzări nu-i justifică existenţa... 

Dar Nicolae Breban nu este un caz izolat; nu foarte diferit stau lucrurile şi cu Augustin Buzura, D.R. Popescu, Fănuş Neagu sau Constanţin Ţoiu. Cumva e în firea lucrurilor ca un scriitor să nu se poată menţine în zona de succes şi influenţă mai mult de cîteva decenii, de vreme ce arta romanului, formulele poetice, módele literare sînt într-o permanentă metamorfoză. Nicolae Breban e însă naiv să creadă că un singur tip de roman este suficient pentru căutările literaturii şi că o singură viziune artistică are monopol pe valoare, de aceea ţine cu tot dinadinsul să găsească vinovaţi pentru aceste decăderi/epuizări personale, iar aceştia sînt criticii literari. Scriam săptămîna trecută despre actualul trend al textelor dure scrise de prozatori la adresa criticilor şi vorbeam despre faptul că, în ultimii ani, se resimte nostalgia după spiritul critic autoritar d’antan, unanim acceptat, care să facă ordine, să creeze şi să consolideze ierarhii incontestabile şi că scriitorii mai vechi sînt îndreptăţiţi să se simtă cumva părăsiţi, de vreme ce criticii generaţiei lor s-au retras ori au dispărut. Dar şi ce dacă Raicu, Matei Călinescu, Manolescu, Simion, Martin, Dimisianu ş.cl. nu mai sînt/nu mai scriu critică literară?! Este, oare, opera unui scriitor destinată exclusiv criticilor din aceeaşi generaţie!? Ţine evaluarea şi interpretarea unei cărţi de biologie!?  

Resorturile ideatice ale acestui eseu memorialistic, venit din epoca paşoptistă, de altfel intens evocată, sînt autonomia esteticului (ca unic criteriu al valorii) şi afirmarea identităţii şi a valorilor naţionale în planul cultural internaţional, de pe poziţiile cărora naţionalist-romanticul Nicolae Breban le reproşează criticilor revizuirile în cheie etică, schimbările de perspective critice şi lipsa solidarităţii pentru literatura română şi operele ei majore („Cît o să mai aşteptăm, aici, la Porţile Orientului, ca să fim luaţi în seamă de noi înşine?“). În mod cumva paradoxal, multe din paginile acestor răfuieli, mai degrabă personale, par inspirate de teoria grupurilor de prestigiu a lui Sorin Adam Matei. Nicolae Breban foloseşte cuvinte dure la adresa soţilor Monica Lovinescu – Virgil Ierunca (promotorii EST-eticii), găseşte anticomunismul 22-ului (care a contestat pînă şi Revoluţia română) şi dezvăluirile CNSAS-ului (cu privire la scriitorii informatori) destul de suspecte, GDS este „o sectă culturală“ finanţată de Soros, România literară i-a „atacat concertat pe maeştrii incontestabili ai literaturii contemporane“, „moralistul inflamat“ Liiceanu şi Humanitas „influenţează valoarea şi ordinea în ierarhia culturală“... În general, e vorba de grupuri literare care fie au acţionat conform unor raţiuni egoiste, oportuniste sau chiar obscure (Eliade, Cioran, Ionescu „n-au făcut nici un caz de personalităţile culturii naţionale“, Matei Călinescu, Nemoianu, Toma Pavel „au uitat de literele din care purced“), fie s-au ratat ca intelectuali (cerchiştii Negoiţescu, Balotă, Doinaş „au cam... eşuat“; din grupul de la Păltiniş „nu s-a ales mare lucru“, generaţia optzeci e „inventată“, Matei Călinescu a fost „un oportunist salonard“, Manolescu s-a ambiţionat să facă politică etc.). Pe lîngă toate aceste clişee, afirmaţii nefondate, meschine, umorale, lipsite de orice nuanţe, Nicolae Breban are, fireşte, şi propriile frustrări pe care are meritul că măcar nu şi le maschează: Liiceanu nu i-a publicat un manuscris, Negoiţescu nu i-a arătat „o prea mare diligenţă“, Raicu nu l-a mai citat şi nu l-a mai comentat „nici în public, nici în scris“, Matei Călinescu nu i-a „mai dat importanţă“, Manolescu a scris despre el eronat în Istoria critică, Simion nu i-a „făcut onoarea vreunui text exegetic“ etc. etc. 

Lăudîndu-se pe sine la tot pasul („emiţătorul de idei care sînt“, „nu sînt singurul în estetica prozei europene care gîndeşte astfel“), aceste „exerciţii de a gîndi“ – cum orgolios şi le numeşte – sînt, de fapt, nişte lamentaţii, multe penibile, plicticoase, pline de răutăţi la adresa celor care i-au fost prieteni şi l-au „trădat“, căci toţi sînt de vină şi toţi i-au greşit lui şi culturii române. Dar, dincolo de toate astea, se află aici ceva cu adevărat dramatic şi chiar emoţionant. Nostalgic după vremurile succesului de altădată, iritat şi speriat de singurătatea prezentului, patetic atunci cînd îi convoacă pe critici să-şi reia meseria („Veniţi înapoi, spirite alese, în ograda atîtor splendide şi reuşite lupte, vise, da, ale tinereţii noastre...“), Nicolae Breban este, de fapt, un personaj cît se poate de trist. Pentru că, fundamental, vorbeşte despre moarte şi pentru că, pentru prima dată, grandomania sa lasă locul temerii ratării: „Nu, recunosc, aici, la sfîrşitul acestui eseu, la sfîrşitul carierei, nu accept să fiu tratat aşa, aruncat sau înghesuit undeva, la coada marii armate a scriitorilor europeni...“ Înainte de ’89 s-a scris o mare literatură şi s-au lansat scriitori valoroşi care vor rămîne pentru totdeauna necunoscuţi lumii, declamă prozatorul dezamăgit cu retorica gen Ubi sunt? şi Vanitas vanitatum (cei pe care-i menţionează sînt toţi deja morţi – Ştefan Bănulescu, Nichita, Cezar Ivănescu, Ivasiuc ş.a. –, unde mai pui că, la mai puţin de un an de la apariţia primei ediţii a acestei cărţi şi la cîţiva ani după Raicu, Matei Călinescu, căruia îi reproşa pînă şi faptul că se apucase de scris poezie, murea şi el). Trădarea criticii înseamnă, în fond, moartea criticilor. Nicolae Breban ar vrea, de fapt, o reafirmare a literaturii sale, în contextul actual, de către marii critici ai generaţiei sale reîntorşi brusc la viaţa, verva şi autoritatea de acum o jumătate de secol. Critici fără bătrîneţe şi o operă fără de moarte – după asta tînjeşte Nicolae Breban! Ca mulţi dintre noi, de fapt. Doar că nu se poate.