Elegie pentru copilărie

14 iunie 2017   Carte

● Andrei Crăciun, Aleea Zorilor, Editura Polirom, 2017. 

Andrei Crăciun a scris şi a publicat relativ mult în ultimii ani: şi publicistică, şi proză scurtă, şi poezie; dar, dacă ar fi să aleg cartea mea preferată din tot ce-a scris pînă acum, Aleea Zorilor mi se pare, de departe, cel mai închegat şi mai reuşit demers literar al său. În cronica de data trecută menţionam trei cărţi de proză care, deşi aspiră la statutul de roman, sînt, de fapt, nişte nuvele mai ample. Dintre toate, împreună cu Înalt este numele tău de Ioana Bradea (Humanitas), cartea lui Andrei Crăciun împarte, dincolo de incursiunea în trecut, şi forma stilistică specială, aproape experimentală: dacă Ioana Bradea suprapune, ca-ntr-un palimpsest, limbajul actual peste cel medieval, folosind o sintaxă şi un lexic vechi pentru o serie de întîmplări din cetatea Bistriţei, Andrei Crăciun scrie întreaga carte a copilăriei dintr-un orăşel de provincie comunist dintr-o singură frază. Vocea cărţii este un jurnalist de treizeci şi trei de ani care evocă practica meseriei de a folosi fraze scurte, astfel că incursiunea sa în trecutul copilăriei vine ca o reacţie nu doar a vîrstei maturităţii, dar şi la expresia de gazetă a vieţii într-un moment în care „în ţara noastră nu mai există ziare, nu mai există redacţii“.

În revista de proză scurtă Iocan, nr. 2 / 2016, Andrei Crăciun publica o proză intitulată „Aleea“ şi care era, de fapt, crochiul cărţii de faţă – un lung poem, încărcat deopotrivă de nostalgie şi de cruzime, despre copilăria din anii de dinainte şi imediat după Revoluţie. „Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, şi nici nu poate fi altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atît adevăr cît să încapă, totuşi, într-o frază, fie ea şi ultima…“ – aşa începe cartea care poate fi, la fel de bine, o scrisoare, o dare de seamă, un poem sau un album fotografic. Căci forma în care se prezintă scenele/cadrele/secvenţele, înşirate relativ cronologic într-o singură nesfîrşită frază, aseamănă acest lung poem narativ cu pelicula unui film foto. Vocea care rememorează scene şi personaje trece de la una la alta fără a crea impresia unor rupturi, totul continuă şi se înlănţuie conform unui flux al rememorării deloc capricios.

Aflat la vîrsta christică, jurnalistul rememorează dintr-o suflare copilăria sa dintr-un orăşel industrial, aflat de la marginea unei păduri: sînt anii ’80 comunişti (există un Partid Unic), iar micul oraş din provincie depinde de o fabrică de armament. După ani în care, ziarist fiind, a căutat „înţelesul lucrurilor, care bineînţeles că nu există“, şi după un periplu prin multe colţuri ale lumii, întoarcerea acasă îi provoacă o stare vecină cu nostalgia pe care, deşi o respinge în numele adevărului pe care l-ar perverti, o practică cu multă voluptate („…nostalgia e împotriva adevărului, ea obişnuieşte să şlefuiască adevărul, în trecut e întotdeauna mai bine, şi de ce să nu fie mai bine, de ce să nu avem dreptul acesta de a ne visa viaţa pe care am trăit-o…“). Înţelesul spulberat al lucrurilor îşi găseşte metafora chiar în identitatea orăşelului natal al jurnalistului („războaielor le datorez începutul“), unde clasa muncitoare comunistă produce arme într-o fabrică ridicată de nazişti fără ca cineva să-şi pună problema ideologică/morală a acestei întreprinderi în plină epocă a „luptei pentru pace“.

Cartea Aleii se conturează destul de repede ca o galerie de personaje (gospodinele şi profesoarele sînt surprinse în fragmentul de mai jos), unul mai interesant decît altul, care se derulează rapid pe pelicula memoriei: şarlatanul Piele, poreclit astfel din cauza gecii de piele pe care n-o dădea niciodată jos, Gigi-poponarul, boschetarul Miciurin, cel care îi saluta pe copii de fiecare dată cu „Auguri, tinereţe“, ţiganca Didin, care ridica noaptea bariera căii ferate, Celălalt Bebe, care dădea filme de acţiune la video pe scara blocului şi care, probabil, se prostituase cu bărbaţi în Olanda, de unde adusese SIDA în orăşelul fabricii de armament, infirmiera Fifi, doamna Geta, care i induce copilului pasiunea pentru Stan şi Bran, Iulia, poeta frumoasă şi oarbă, zugravul Sandu, crescut la casa de copii, pastorul Gabriel, care vindecă miraculos dureri, ghicitoarea în cărţi, fiul groparului, nebunul în pijama cu fes pe cap etc. O galerie de personaje pitoreşti, marginale, evocate cu multă căldură, personaje care populează şi colorează ca un circ orăşelul de lîngă fabrica de armament. Care orăşel, după Revoluţie, ajunge să semene „curţii interioare a unui penitenciar“: oamenii au plecat în lume sau au murit, pădurea a fost tăiată, fabrica a fost vîndută la fier vechi, iar Aleea a devenit „o margine frîntă de ghetou“. Jurnalistul se întoarce acasă într-un loc la fel de straniu precum un alt colţ îndepărtat de lume.

Apar multe dintre jocurile şi aventurile copilăriei (absurde, crude şi, uneori, dezgustătoare), dar, mai ales, fotbalul în două episoade care amintesc de regretatul Sorin Stoica. Altfel, nu doar pentru pasiunea pentru filmele cu Stan şi Bran, pentru cai, pentru ştirile scurte din gazete şi pentru Bohumil Hrabal (căruia îi este dedicată cartea), dar şi prin simpatia faţă de clişee, patetism şi retorică („cîtă rutină încape şi într-o Revoluţie“) şi prin voluptatea formulărilor („arta de a fi aprig în reciprocitatea sentimentelor“), Andrei Crăciun îşi „trădează“ pasiunea şi aduce un omagiu, deopotrivă tematic şi stilistic, literaturii hibride a lui Radu Cosaşu.

Scris cu multă grijă pentru detalii şi expresie, poemul narativ elegiac dintr-o singură frază al lui Andrei Crăciun are cusurul că te lasă nostalgic după mai mult.

*****

Andrei CRĂCIUN
Aleea Zorilor (fragment) 

…de-aia nu e bună democraţia asta!, spuneau şi femeile de pe Alee, că, uită-te, au început să se certe fraţii între ei cum se ceartă chiorii, că unul se îmbogăţeşte şi unul nu se îmbogăţeşte, şi unde o să se ajungă aşa?, pe mine nu mă interesa, dar aşa ziceau femeile de pe Alee, apoi intrau în bucătăriile din apartamentele lor, apartamentele lor erau mici, prima pe dreapta era bucătăria, apoi urma baia, apoi sufrageria şi la sfîrşit un dormitor din care ieşeai într-un balconaş, apartamentele lor aveau holuri scurte în care se afla o debara, toate debaralele erau pline, femeile locuiau însă mai mult în bucătărie, dacă intrai în apartamentele lor le vedeai numai din spate muncind, spălînd, curăţînd cartofi, toţi mîncam în fiecare zi cartofi, erau mulţi cartofi şi toţi trebuiau curăţaţi, şi aşa treceau zilele, şi se făcea duminică şi femeile de pe Alee nu mergeau la biserică, nu aveau la ce biserică să meargă, cele mai multe stăteau întinse în patul din dormitor şi dormeau amiaza întreagă, se odihneau şi ele, săracele, unele plîngeau, fiindcă nu aveau cum să nu plîngă cînd li se întorceau bărbaţii acasă în halul acela şi le înjurau şi le trimiteau la mamele lor de curve, căzuse Dictatorul, dar oamenii de pe Alee tot nu ştiau să fie fericiţi, ei nici măcar nu se mai iubeau, doar că se obişnuiseră să trăiască aşa, unii cu alţii, aveam şase ani şi mi s-a părut că oamenii de pe Alee au început să se mişte mai repede, ca şi cînd cineva i-ar fi învîrtit aşa cum învîrţi un titirez, se mişcau tot mai repede, dar se mişcau pe loc, pe Alee, unde să se ducă, osteniţi se prăbuşeau, zilele treceau, eram la şcoală deja, iar cadrele didactice puneau mare preţ pe colectiv, toate activităţile şcolare se făceau în colectiv, era obligatoriu să te integrezi în colectiv, se purtau criticile şi autocriticile, iar elevii aveau datoria să fie silitori şi să nu precupeţească nici un efort în a învăţa să fie buni cetăţeni ai patriei noastre, profesoarele în etate aveau capete enorme peste care tronau coafuri de neclintit care se numeau permanent, cele mai tinere aveau dreptul la o revoltă bine temperată, aşa că îşi stropeau pleoapele ochilor cu culori vii care mie îmi plăceau mult, profesorii se îmbrăcau în nişte costume ponosite, de culoare maro, nu erau obligaţi la uniformă, dar iată că ei o purtau natural…

Mai multe