Efectul Darwin
● Deborah Heiligman, Charles și Emma. Crezul familiei Darwin, Editura ART, București, 2019, traducere din limba engleză de Andrei Bontaș.
Iată o carte în care oricine poate găsi ceva interesant! Unii pot admira vremurile în care principala preocupare a logodnicilor era compatibilitatea lor intelectuală din timpul viitoarei căsnicii. Alţii vor fi nostalgici faţă de lumea în care cineva se poate dedica unei idei avute la tinereţe şi dezvoltate pe parcursul întregii vieţi. Destui, cred, vor fi încîntaţi să revadă unele ipostaze ale epocii victoriene nu neapărat legate de expansiune şi achiziţii, într-un cuvînt, de materialitate. Pentru că, da, britanicii au avut un imperiu, dar au şi ştiut cum să procedeze cu el pentru a-l exploata cultural sau ştiinţific. Totul infuzat de un stil al expunerii extrem de curgător. Cartea se citeşte aproape de la sine, încît nici nu îţi dai seama cînd ai devenit familiar cu personajele ei.
M-au încîntat cele de mai sus, dar și unele detalii care, deși par de ordin anecdotic, au relevanța lor largă. De pildă, că Darwin nu păstra cărțile, ci doar acele foi care îl interesau. Am reținut insistența autoarei de a preciza că nicăieri Darwin n-a spus că omul se trage din maimuță, ci că omul și maimuța au un strămoș comun. Dacă tot sîntem aici, menționez și că ideile evoluționiste, deși nu erau bine văzute, pluteau în atmosfera epocii, Darwin fiind cel care le-a dat forma cea mai articulată și elegantă, dar nefiind neapărat cel dintîi susținător al lor. Încadrarea biografică a acestor idei e iarăși edificatoare: cei doi soți, Charles și Emma, proveneau din familii pe care azi le-am numi probabil liberale, deschise la idei și opinii diferite de cele însușite deja de membrii lor. Tatăl lui Charles, doctorul Darwin, a înțeles dubiile religioase ale fiului și l-a susținut în toate modurile. Familia Emmei era unitariană, dar accepta și respecta alte idei, și nimeni nu era judecat pentru ele sau pentru faptul că și-a exprimat dezacordul pentru opiniile dominante. E aici explicația pentru felul în care Charles Darwin, un necredincios în esență, a avut cel mai bun susținător și prieten în soția sa Emma, o credincioasă profundă care aștepta ca după moarte să se întîlnească în rai cu sora ei dragă, de care se despărțise pe cînd avea 24 de ani. Emma îi citea și îi corecta ortografic și stilistic manuscrisele lui Charles, îl chestiona la pasajele neclare și își exprima rezerva dacă nu era de acord cu o afirmație. Dar îl sprijinea necondiționat în cercetările lui științifice, pe care de altfel le făcea chiar în căminul în care se născuseră cei zece copii ai familiei lor. Iar marea ei întrebare și frămîntare a fost pînă la sfîrșit dacă se va revedea și cu Charles în rai.
Pe lîngă aceste delicatese ale lecturii directe sînt și întrebări de fond, care îți vin pe parcurs sau la final. Există un episod în care este descris rasismul căpitanului FitzRoy, cel care l-a acceptat pe Darwin pe vasul expediționar Beagle. FitzRoy avea convingeri religioase puternice, el credea ad litteram că Dumnezeu l-a făcut pe om o dată pentru totdeauna din țărînă. Numai că l-a făcut alb, eventual alb-lăptos și pistruiat, ca pe englezi. FitzRoy era de acord cu robia și nu credea că sclavii puteau avea același statut ontologic ca albii. Darwin era furios, îi spunea Emmei că nu înțelege cum englezii și „urmașii noștri americani“ au putut susține sclavia, pretinzînd în același timp că sînt credincioși, că „își iubesc semenii ca pe ei înșiși“. Dar partea interesantă e că nu cu argumente biblice l-a demolat Darwin pe FitzRoy, ci indirect și în timp, cu cele evoluționiste. Scurtcircuitînd Biblia, Darwin a democratizat rasele, ele nu au mai fost creații imuabile originare, ci sînt ipostaze în mișcare ale evoluției. Demonstrația lui Darwin a devenit populară și printre credincioși. Succesul evoluționismului le-a luat rasiștilor argumentul teologic. După Darwin, nu mai poți fi și rasist, și credincios, decît eventual în satul tău izolat sau în secta ta, nicidecum la nivel social. Mă gîndesc că aceasta a avut o consecință neașteptată în secolul următor. Rasiștii au renunțat mai degrabă la credință decît la rasism. Și așa au apărut cele două rasisme ale secolului 20, cel clasic, nazist, și cel „de clasă“, comunist, ambele susținînd că unii oameni sînt mai presus decît alții și ambele declarîndu-se atee pentru a putea fi în concordanță cu postulatul lor fundamental. Întrebarea este, așadar, dacă nu cumva evoluționismul ar putea fi una dintre cauzele indirecte și involuntare ale totalitarismelor din secolul trecut.
O altă întrebare pe care mi-a stîrnit-o lectura cărții pare mai degrabă speculativ-teologică. Dacă omul este, cum spune Darwin, rezultatul evoluției, e de presupus că, după și prin om, evoluția va crea și alte specii. În teoria evoluționistă, omul nu e specia supremă. În teologia creștină însă, el a rămas astfel și nu poate fi ușor scos din această postură, din moment ce Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om. Se va ajunge, așadar, în timp ca întruparea să se fi petrecut pentru o specie rămasă în urma evoluției. Pentru rasiștii viitorului, aceasta ar fi echivalentă cu o afirmație de genul „Hristos S-a întrupat într-o maimuță“, în vreme ce evoluționiștii vor spune eventual că prima formulare, rudimentară, bineînțeles, a teoriei evoluționiste i-a aparținut unui reprezentant al unei specii anterioare. Aici pot observa că dacă, în privința genezei, teologia s-a acomodat de bine, de rău cu evoluționismul, în ceea ce privește teleologia ea mai are încă de lucrat. Efectul Darwin este încă în desfășurare. Doar că, întîmplător sau nu, problema nu e deloc presantă, mai important acum, după unii, e ca omul să își supraviețuiască sieși.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.