Durerea vindecătoare

● Ruxandra Novac, Alwarda, Editura Pandora M, 2020.

O spun din capul locului, Alwarda, cartea Ruxandrei Novac, este una dintre cele mai provocatoare cărți din ultimii ani. Și asta, nu doar prin valoarea ei estetică sau ideologică, ci pentru că suportă mai multe interpretări. Să începem cu sfîrșitul: „A fost o călătorie și asta, chinuită ca toate celelalte, o invazie, un raid, dar pentru oamenii tăcuți, închiși în ei, e aproape o minune că s-a întîmplat și așa. Coboară acum la rîu cu ceilalți, pe pajiștea spălată de ploaie, în luciu auriu, nu contează dacă nu e din realitate, nu e periculos, coboară” („55”). Așadar, avem de-a face cu o carte la limita imaginației. Nu spun că Ruxandra Novac a proiectat în acest volum o călătorie doar imaginară. Toposurile sînt clar definite, se pune accentul pe ele. Ceea ce vine dinspre realitate trece printr-un filtru imaginativ. Așa că lumea plăsmuită din aceste două dimensiuni contrare este una personală, una în care foarte rar se simte efortul construcției.

Cartea pare o peliculă (sau, dacă vreți, un scanner) ce înregistrează nu doar obiectele asupra cărora se produce focalizarea, ci toate reziduurile nedorite. Există și o componentă biografică trecută prin diferite filtre: „Apoi a venit adolescența și a mers pînă la un punct, foarte smooth, ca prin vanilie pe muzică, pînă cînd totul s-a inversat pentru că aveam această forță, este distrugerea sufletului nostru. […]. Apoi maturitatea, apoi, la 37, din nou adolescența”. Ființa celei ce scrie își are originea în negație. Dar nu într-o negație violentă sau provenită din epatare. E ceva mult mai subtil aici și are legătură cu o hipersensibilitate bolnăvicioasă care provine din anumite traume: „Din educație. Din brutalizare. Din control. Din atenție. Cu ochii strînși, larg deschiși, strînși, larg deschiși. Din întîlniri de celofan, aruncate pe corpuri. Din confuzia de după – care coase culorile – ceva care să te modifice, o rugăciune inversă a inimii. Din delicatețe [...]. Din atenție” („23”). Reținem de aici „rugăciunea inversă a inimii”, adică o formă de isihasm invers.

În cartea de față asistăm și la o dezintegrare a elementelor și la o reasamblare a lor în dizarmonie. Materia impură intră în întregul sistem circulator și transformă totul. În boală. Și una dintre constantele acestui volum este boala. Totul este durere, sfîșiere lăuntrică. Autoarea a învățat că „trebuie să provoci durerea undeva ca să o anulezi în altă parte”. Putem considera că această carte este prin ea însăși durerea vindecătoare, mai ales că totul emană fragilitate, nevoia permanentă de a se proteja sau a fi protejată.

Lumea Ruxandrei Novac este una post-apocaliptică, o lume în care nu a mai rămas nimic viu, nici măcar trăirea personală a celei ce călătorește dintr-un spațiu în altul, înregistrînd destrămarea lucrurilor. Poeta nu pare a fi o victimă, ci un observator. De aici și notațiile reci, aparent indiferente. Că nu e chiar așa putem observa din alte poeme în care își trădează, cu voie sau fără voie, adevărata identitate, acea identitate marcată de hipersensibilitatea de care am amintit mai sus: „În fostele vămi dintre țări instalaseră laboratoare secrete în care produceau somnul pentru diferiți oameni din lume cărora le era greu să se susțină în timpul zilei” („4 anver”). Rîndurile astea par desprinse dintr-o distopie. Unul dintre versurile care mi-au plăcut cel mai mult face parte tot din poemul citat mai sus: „Voiam o petrecere cu acțiune și apoi o petrecere cu somnifere”. De aici, bipolaritatea, discrepanța dintre diferitele stări. Indiferent dacă aceste trăiri sînt hipo sau hiper ele descriu o tulburare ce provine dintr-o singurătate dureroasă care accentuează o anumită fragilitate. Alwarda, floarea de la marginea prăpastiei, conjugată cu acest boyscouts, repetat obsesiv, induce ideea de viață trăită la limită, dincolo de bine și de rău, dincolo de viața trăită în realitate sau trăită în somnul chimic.

Multe lucruri sînt reduse la chimia lor. Viața e chimică, atingerile sînt chimice, toate asumate pentru a descrie impuritatea în sfîrșit dobîndită. Ruxandra Novac creează o lume cu totul pe dos față de cea pe care o cunoaștem. O lume a prezentului în care se întrevăd semnele apocaliptice și post-umane ale viitorului. Autoarea nu gesticulează în lumea sa, nici nu i se deslușește vreo grimasă pe chip. Trăiește într-un timp accelerat, care îi dă posibilitatea să observe toate dimensiunile temporale deodată. Scriind această carte despre durere, fragilitate și singurătate, autoarea încearcă să se vindece, să atingă un anumit punct zen, la care nu ajunge decît prin mijloace artificiale. Pe lîngă faptul că lumea ei nu seamănă cu nici o alta, ea este deschisă către toate formele posibile ale viitorului și către toate sensurile în același timp, ceea ce este, în mod clar, un semn al valorii și al mobilității creatoare.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.