După douăzeci de ani

Săptămîna asta se împlinesc douăzeci de ani de cînd scriu săptămînal cronici de carte. Am debutat, impulsionat de Ioana Pârvulescu, în România literară nr. 48/2000 cu o recenzie scrisă de mînă la o carte de poezie; o perioadă am scris, în paralel, şi în Observator cultural, iar din 2007 am început să scriu, alternativ cu Simona Sora, în Dilema veche. O vreme am ţinut, la invitaţia lui Cezar Paul-Bădescu, o rubrică de carte şi în Adevărul literar şi artistic, în alte reviste am scris doar ocazional. Conform arhivei mele, în aceşti douăzeci de ani am semnat puţin peste o mie de recenzii (peste şase sute numai în această rubrică), majoritatea despre cărţi scrise de autori români. S-ar fi adunat cîteva volume de recenzii, însă am considerat dintotdeauna că valoarea lor este exclusiv publicistică. Nu m-am considerat niciodată critic, doar cronicar literar.

Am scris suficient de mult încît să nu mă recunosc în mare parte dintre texte. Unele mi se par scrise de un recenzent mai bun (odată foloseam un vocabular mai bogat), din altele n-aş putea extrage mare lucru. Am scris, în funcţie de formatul rubricilor, şi recenzii de două mii de semne, şi recenzii de douăzeci de mii de semne. Unor scriitori le-am recenzat aproape toate cărţile publicate între timp, unora le-am recenzat o singură carte, despre alţii s-a întîmplat să nu scriu niciodată. De unele cronici sînt mîndru, în altele poate n-am „văzut” prea mult, iar în altele e posibil să fi fost nedrept sau, fatalitate, chiar să fi greşit. Uneori am exagerat şi cu entuziasmul, şi cu dezamăgirea; am fost excesiv de precaut, dar şi mult prea sigur pe mine. E o meserie în care devii mai bun pe măsură ce o practici şi oricum nu vei convinge pe toată lumea. Acumularea de cunoştinţe literare, rafinarea privirii critice, echilibrul în evaluare necesită timp.

Aşa cum e nevoie de timp ca să te lecuieşti de un anume orgoliu al puterii pe care ţi-l conferă postura de a (crede că poţi) decide valoarea unei cărţi. Critica de întîmpinare e o muncă de echipă (e nevoie de mai mulţi recenzenţi pentru a întîmpina cum se cuvine o carte), dar cînd eşti tînăr ţi se pare că fiecare cronică negativă îţi consolidează un anume statut. Cu timpul, am ajuns să cred că nu merită să investeşti timp în cărţi mediocre, cel mai bun tratament este ignorarea şi, oricum, cronicile negative fac cartea atractivă, au parte de o audienţă nejustificat de mare şi atrag reacţii dintre cele mai neplăcute (fie entuziasm tembel, fie dispreţ vecin cu calomnia). Devine frustrant la un moment dat ca renumele tău să fie legat de astfel de texte sau abia ca acestea să fie citite/citate. În general, nu mi-a făcut plăcere să scriu cronici negative şi m-am simţit jenat. Acum, încerc să le evit cu totul.

În aceşti ani, am văzut cărţi extraordinare fără noroc şi uitate pe nedrept, cărţi redescoperite miraculos, cărţi mediocre premiate şi traduse, bucurîndu-se de un succes nemeritat şi inexplicabil. E straniu cum cărţile par că au un destin al lor, indiferent de numărul şi calitatea celor care le citesc, le iubesc sau cred în ele. De asemenea, am văzut scriitori crescînd şi trecînd graniţele, am văzut scriitori rătăciţi, plafonaţi sau epuizaţi, unii au dispărut din literatură, alţii s-au întors, unii au murit prematur. Am văzut scriitori schimbînd genurile literare, devenind ideologi, activişti sau funcţionari în instituţii culturale. E straniu ce căi pot urma carierele unor scriitori!

Mi-am văzut colegii de critică de întîmpinare renunţînd rînd pe rînd, intrînd în mediul universitar, retrăgîndu-se în cercetare sau în cu totul alte meserii. Există o anume singurătate a criticului de cursă lungă şi e nevoie de anduranţă ca să practici meseria asta ani în şir. Căci nu poţi scrie cu uşurinţă despre toate cărţile, nu despre toate cărţile ai şi ce spune, nu toate ţi se potrivesc, uneori simţi că rulezi aceleaşi tipuri de recenzii. Curba entuziasmului variază, nu poţi fi mereu proaspăt, lucid, inspirat în formulări. Eşti predispus la greşeli neforţate, dar şi la reacţii nedrepte. Am fost acuzat de plagiat, incultură, impostură, oportunism, că nu citesc cărţile, că sînt superficial, mainstream sau chiar prea sexy pentru un critic literar serios. Indiferent cum ai scrie, dezamăgeşti pe cineva sau trezeşti suspiciuni.

Paradigma culturală s-a schimbat semnificativ în aceste două decenii în care cronica în foileton a lăsat locul selfie-ului cu coperta şi rating-ului cu steluţe: au dispărut suplimentele literare ale ziarelor, reviste culturale, blog-urile, cenaclurile. Cronica literară era ucenicie, acum e bază pentru cursurile de creative writing. Am început să scriu recenzii literare cînd nu-i cunoşteam pe scriitori, acum am ajuns să fiu conştient inclusiv de sexul lor. Înainte recenzam cărţi şi nume, acum recenzez teme scrise de scriitori bărbaţi sau de scriitoare femei. Am început să fac critică literară timorat de importanţa scriitorilor recenzaţi sau nesigur pe vreo teorie ori concept critic, acum scriu preocupat de neatenta folosire a unor termeni şi cuvinte neadecvate, de judecata ideologică de pe Facebook. Înainte greşeala făcea parte din regula jocului şi, eventual, primeai ameninţări cu bătaia, acum greşeala nu mai e un drept, rişti să fii ostracizat pe reţele sociale. Literatura, mediul, receptarea – toate s-au schimbat.

O mie de recenzii sînt arhisuficiente. Dacă mai continui o vreme, o fac din obişnuinţă şi nostalgie, preponderent despre cărți în traducere și preferențial despre cărți românești. Altfel, cred că am cam terminat aici.