După douăzeci de ani

4 octombrie 2017   Carte

● Răzvan Petrescu, Mandarina, Editura Curtea Veche, 2017. 

Pare greu de crezut, dar Răzvan Petrescu nu mai publicase o carte nouă de povestiri de exact douăzeci de ani. Într-o după-amiază de vineri a apărut în 1997 şi tot ce-a mai publicat între timp – patru volume de publicistică, eseuri, jurnal, interviuri, scrisori – pare să indice că Răzvan Petrescu a avut nevoie să epuizeze toate genurile non-ficţiunii (deşi orice text al lui ridică prezumţia de ficţiune), înainte să se întoarcă să facă ce ştie mai bine. Căci, în afară de Radu Cosaşu, nu mai există alt scriitor în literatura română care să se fi dedicat exclusiv prozei scurte.

Deopotrivă stilistic şi tematic, cartea este extrem de omogenă şi foarte densă. Fraza muzicală lungă şi aglutinantă, plină de detalii şi referinţe culturale (mitologice, muzicale, literare, cinematografice, ştiinţifice), cu surprize şi întoarceri spectaculoase, aproape că nu te lasă să respiri şi este deseori solicitantă pentru un cititor superficial sau neobişnuit cu sintaxa lui specială. De altfel, într-un clip promoţional, autorul şi-a făcut un titlu de glorie din proza de deschidere a cărţii, „Fetiţa cu chibrituri“, o proză infernală nu doar tematic, căci Răzvan Petrescu duce cruzimea lui Andersen pe culmile ororii, dar şi la nivel referenţial, basmul devenind o suită de abuzuri şi vio­lenţe acompaniate de referinţe muzicale. „Fetiţa cu chibrituri“ este o simfonie a ororilor care deschide într-o notă pe cît de înaltă, pe atît de întunecată volumul de povestiri încheiat cu un fel de eseu despre bătrîneţe lipsit de orice speranţă.

Prima temă a acestor povestiri este relaţia tată-fiu şi în jurul prozei „Lego“ (una dintre bijuteriile cărţii), în care un tată este apăsat de distanţa care creşte între el şi propriul fiu odată cu maturizarea acestuia, gravitează alte cîteva povestiri („O dispariţie“ şi „Schaffhausen“, altă reuşită majoră) în care, deşi vocile se schimbă, recunoaştem personajele şi, mai ales, aceeaşi explorare a complexităţii şi anxietăţii relaţiei dintre părinţi şi copii (cu un intermezzo integral comic în „Călătoria“). O altă temă recurentă este cea a foştilor securişti, informatori sau chiar torţionari. În proza „Stop!“, un securist de tip nou supraveghează audio-video, dar şi corespondenţa de tip e-mail a unui muzician, rezultatul fiind că filajul îl transformă pe securist într-un monstru de cunoştinţe muzicale care-i aduc necazuri dintre cele mai mari. În „Masa de biliard“ şi „Sacrificiul“, un profesor din anii ’90 recunoaşte într-unul dintre vecinii lui un fost torţionar (aşa cum se întîmplă într-un episod din filmul Secvenţe de Alexandru Tatos), pentru ca în „Vocaţie“, proza în oglindă, să-l reîntîlnim pe torţionar urmărindu-şi vecinul profesor. Niciodată Răzvan Petrescu n-a fost atît de politic ca în acest excepţional triptic de proze legate direct între ele.

A treia temă recurentă a cărţii este meseria de scriitor. Dacă în satira „Un scriitor de succes“, un prozator îşi depăşeşte condiţia de mizerie devenind scriitorul de casă al preşedintelui, căruia îi anihilează prin scris toţi duşmanii politici, în „Cuvîntul de fier“ un scriitor descoperă că ficţiunea lui modifică întocmai realitatea şi se transformă într-un justiţiar: un scriitor în serie la propriu care-i omoară pe cei consideraţi nocivi societăţii. (Spre deosebire de dirijorul din „Dirijorul“, al cărui destin e deturnat tocmai de impenetrabila lipsă de reacţie a unui ascultător pe care-l urmăreşte în jurul lumii.) „Deblocare“ este o meta-proză despre blocajul scrisului, însă în „Lectorul“ (altă bijuterie, de un umor literar nebun) un lector, care respinge manuscrisele nepublicabile depuse la editură, produce fără să vrea o schimbare majoră în destinul unui scriitor aspirant, dar şi în propria sa viaţă. În fine, o altă temă este cea religioasă. În „Tablouri“, un cetăţean descoperă chipul lui Iisus în pictura din dormitor (vezi şi fragmentul de mai jos), iar în „Capriciu“ (alt text important), un bogătan smintit devine apostolul mistic pe stil luxos al credinţei milenare. Şi n-am epuizat toate prozele…

Comeback-ul lui Răzvan Petrescu nu te menajează, este o lucrare deopotrivă rafinată şi dură, de o inventivitate extremă, cu accente autoreferenţiale, dar şi nenumărate tuşe clinice, în aceeaşi dimensiune plină de excese a tragismului şi a comicului, unde graniţele dintre satiră şi parodic, dintre farsă şi absurd, dintre elegie şi parabolă, dintre microrealism şi fantastic sînt la fel de fluide precum frazele sale care duc cu ele referinţe deopotrivă din cultura populară şi din arta (cea mai) înaltă. Mandarina îl confirmă pe Răzvan Petrescu drept un stilist desăvîrşit, unul dintre cei mai culţi, mai dexteri şi mai originali prozatori români. Citiţi-i povestirile fără grabă, numai aşa fac minuni. 

Răzvan Petrescu va fi invitat în radio-emisiunea All You Can Read de luni, 9 octombrie, de la ora 22, pe www.urbansunsets.com

****

Răzvan PETRESCU
Mandarina – fragment din povestirea „Tablouri“ 

„A dispărut o parte din pădure, erau brazi, şi-acu’ nu mai sînt. În locul lor se vede-un cap, uite ochii, barba, coroana, urechile, e chipul lui Hristos. A apărut noaptea trecută, adormisem în fotoliu după ce m-am uitat la telenovelă, aia cu sultanul şi veveriţa, m-am trezit să beau apă, televizorul mergea tot pe serial şi mi s-a părut ciudat, era patru şi jumătate, deci îl dădeau de peste opt ore şi încă nu se terminase, ba chiar o luase de la început, cadîna se dădea iar jos de pe cămilă, m-am uitat din obişnuinţă la tablou şi-am avut senzaţia că-i ceva fosforescent exact pe locul unde s-au evaporat copacii şi-a apărut chipul, da’ m-a luat somnul. Dimineaţă a fost limpede ce se-ntîmplase, am dat cu degetul, nimic, trăsăturile Fiului lui Dumnezeu nu se ştergeau, în schimb, cînd am frecat uşor în partea neatinsă, unde-s vînătorii, s-a luat unu’ dintre ei pe arătător, şi-am pierdut şi cîinele. Şi nu ştiu ce să fac. Du-l la popă. Încă nu, vreau să mai verific, cel mai bine-l verific cu Tobradex, pun o picătură în ochiu’ lui Hristos, că-i roşu, poate fi conjunctivită, să vedem dacă clipeşte. Dacă-ncerc cu Olynth e posibil să stric tot şi rămîn şi fără pomi şi fără cap. N a clipit! Nu, dar cei trei vînători rămaşi au făcut doi paşi înapoi. Mai bine chem o vecină care se pricepe.

E chipul Domnului Nostru Iisus Hristos! Doamne, Dumnezeule, apără-ne şi păzeşte-ne. Păi, de ce? Aşa se zice! Şi cînd a apărut pe pînză? Apropo, urît tablou. Azi-noapte. La ce oră? Are importanţă? Are. Pe la patru jumate. Aha, deci e Mercur în conjuncţie cu Orion, Balanţă, destin Lună 33, casa descendentă, numărul 1. Şi? Şi e chipul Mîntuitorului. Mă duc să chem lumea, e păcat să nu-l admire cît mai mulţi oameni, că nu vezi aşa ceva decît o dată-n viaţă. Dacă ai noroc. Pot să fac o poză? Poţi, da’ mai de la distanţă, să nu strice flaşul pictura. Asta nu e pictură, e miracol. Da, şi-i executat cu pensula, în culori. Hai că fac fotografia de la intrare, gata. Şi-acu’ o pun pe Facebook.

Au intrat fie una cîte una, fie cîte două-odată, s-au minunat, au oftat, şi au făcut cruce, administratoarea s a aruncat în patru labe pe covorul pe care nu-l mai măturasem de mult, au postat toate fotografii pe Instagram, şi am văzut cu ochii mei cum se adunau laicurile, una a strîns zece mii într-un sfert de oră pentru un selfie în oglindă, oglinda mea de cristal pusă pe peretele din faţa tabloului şi vecina era farmacista dezbrăcată de la trei. În stîn­ga bustului zglobiu se zărea tabloul. Tii, ce-o să vină lumea-acu’ la noi, o să fie pelerinaj ca la Ierusalim. Şi eu cine sînt? Nu fi tîmpit. Nu contează cine eşti, poţi strînge o grămadă de bani, mi-a şoptit un vecin taximetrist, dacă vrei îţi împrumut aparatul de taxat, a zis făcîndu-şi repede trei cruci gigantice. În doar o oră aerul din apartament devenise de nerespirat, era o înghesuială ca de sărbători. 

Mai multe