Dublu debut

● Cristina Chira, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, Editura Polirom, 2023.

Am avut în ultimii ani destul de mulți autori tineri care au confirmat în proza „lungă“ și „scurtă“, aș zice că stăm bine, bașca faptul că unii, prezenți cu volume proprii sau în antologii colective, au fost traduși și invitați pe la tîrguri internaționale de carte. Asta poate și fiindcă publicul cititor, atît cît e, pare sensibil la gen, poate mai sensibil decît la altele, dar și fiindcă edituri mai mari sau mai de nișă au riscat cu ei. Mulți n-au venit dinspre filologie sau umanioare, ci dimpotrivă, din cu totul alte zone (publicitate, marketing, IT, medicină, arhitectură), dar și-au cizelat talentul trecînd prin cursuri de creative writing (ținute de oameni care se pricep, de scriitori profesioniști confirmați) sau ucenicind pe la varii publicații de profil, în biți și pe hîrtie, pe voci, pe singularități și pe stiluri diferite. Situația nu poate fi decît benefică pentru literatura română pe termen mediu și lung, cu toate că piața autohtonă de carte n-arată deloc încurajator. În siajul acesta vreau să semnalez aici două debuturi feminine, survenite aproape simultan, pe care mi-aș permite chiar să pariez, cu doar cîteva rezerve semnalate la unul dintre ele. 

Cele paisprezece proze ale Cristinei Chira (n. 1987) colcăie de o energie deopotrivă evenimențială și tipologică. Prozele, foarte unitare ca imaginar, decupează cu precizie o lume autentică în culorile, suprafețele și dedesubturile ei specifice, iar neajunsul afectiv sugerat de titlu e doar o strategie pentru a arăta că lucrurile nu prea stau în viață așa cum par, la prima vedere, că ai ratat exact atunci cînd crezi că ai punctat sau viceversa. Și pînă la urmă, asta-i mișcarea esențială în proza scurtă, să surprinzi pe spațiu restrîns, să mixezi în planuri paralele, să trezești eventual zîmbete amare și să lași loc în final de reflecție. Personajele și în­tîmplările din volumul Cristinei Chira favorizează din plin această dinamică mobilă și imprevizibilă, jucînd abil pe linia subțire dintre anxietate, tristețe, neîmplinire și ridicol: studenți care lucrează suplimentar în pub-uri din București sau din afară (Londra – preferată), tineri care au absolvit și-și caută norocul în alte părți decît meseria deprinsă în facultate (arhitectura – preferată), cupluri în căutare reciprocă sau despărțite și reunite după un timp, găști în care relațiile sînt prea complicate pentru a se păstra, emigranți în UK locuind în aceleași camere modeste, așteptînd zadarnic desprinderea de vechi și adaptarea la nou. 

Mileniali învederați, hipsteri, jazzmani și rockeri, protagoniștii (ar trebui să spun mai precis „protagonistele“) merg în Vamă și la festivaluri de muzică din zone montane, leagă rapid prietenii în cluburi, pe net sau în jurul unor trupe aflate în turneu, poartă haine fistichii, dread-uri, piercing-uri și brățări din piele, scriu și citesc literatură, trag „cuie“ rulate cu dexteritate, stochează „iarbă“ pentru mai tîrziu și beau bere din belșug, țin aproape device-uri și rețele sociale pe care comunică în draci, sînt atenți la imagine și la ce spun ceilalți, în general. Sînt puține textele în care nu e vorba în mod ostentativ despre o astfel de lume („FAN Courier“ – despre un preot ortodox convertit la pensie în șofer de dubă care e nevoit să livreze produse BDSM – și „Cyber Grandpa“ – o mică distopie despre posibilitatea robotizării pentru salvarea eternă a conștiinței umane), în rest, poveștile rezumă cît se poate de convingător situații verosimile de dată foarte recentă. Amintesc doar cîteva dintre ele.

Bucata eponimă relatează epopeea a­mu­zantă a unui act erotic amînat. „Cealaltă Cristina“ mizează pe amintirea omniprezentă a vechii iubite, dublate – niciodată la înălțimea potrivită – de cea nouă. „Apelul“ vorbește despre amintirile unei relații defectuoase, care poate fi oprită, în sfîrșit, prin ignorarea unui insistent apel pe mobil. În „Bravo“, distanța uriașă dintre generații se vede în dialogurile dintre nepoată și bunică. „Fluturașii“ și „Noi, Fluturașii“ alcătuiesc un diptic narativ despre o gașcă de tineri care petrec zile în șir la o pensiune pe care o administrează undeva, la țară, în Transilvania. „Porolissum“ surprinde rivalitatea dintre membrii unor cupluri ce gravitează în jurul unui festival de muzică dintr-un camping rural. În „Ziua 32“, eroina, cameristă într-un motel din Londra, se străduiește să-și ucidă dorul de țară și de prietenul rămas acasă muncind pe brînci, printre ceilalți imigranți. Două dintre povestiri sînt preferatele mele. „Afterparty“ conturează reușit anxietatea subtilă a morții, insinuată printre membrii unui grup de petrecăreți campați la marginea unei păduri. În „Peștișorul rătăcitor“, aventura dureroasă a depărtării – de România și de iubitul plecat înapoi acasă, în Uganda – se concentrează în jurul destinului unui mic pește de acvariu, trecut de la un proprietar la altul. 

Scrise strîns, economic, cu mijloace narative utilizate eficient, prozele din volumul Cristinei Chira chiar au impactul estetic scontat, ceea ce e remarcabil pentru o primă ieșire în public.

● Emilia Faur, Viața e a mea, Editura Polirom, 2023.

În Viața e a mea, Emilia Faur pare că țintește mai degrabă un demers experimental decît un volum convențional de proză scurtă. E vorba de un fel de performance narativ pe tema machismului social și a depresiei feminine, în care „tezele“ majore ale acestor maladii (mariajul după un timp de prietenie studențească, nașterea unui copil și schimbările produse de maternitate în rutina zilnică, relația cu propriul corp, lipsa de empatie a celorlalți, abuzul emoțional, fizic și verbal, dorința de revenire în viața profesională, mizeria financiară, deteriorarea vieții sexuale, intelectuale și afective, „normalitatea“ urbană a misoginiei laolaltă cu reversul ei – femeile puse în ipostazele de putere obișnuite bărbaților) sînt amplificate pînă în cele mai infime detalii (gesturi, replici, interpretări comportamentale și verbale, deziluzionări gratuite). 

Cele 50 de texte ultrascurte (unele de nici două pagini, altele implicînd scheme și printuri de afișat pe pereți colorați special) alcătuiesc un puzzle epic ce desfășoară, în fragmente necronologice, povestea unei crime și deopotrivă a investigației polițiste în cauză. Cu decupaje operate aleatoriu, cu o spontaneitate narativă și dialogală remarcabile, formula e originală și reușită. În mijlocul faptelor e un cuplu de tineri absolvenți de Arte, Angela – galeristă proaspăt ieșită din concediul de maternitate – și Pavel – universitar banalizat în domeniu, care duc, aparent, existența obișnuită a intelectualilor confruntați cu dispariția boemiei, odată cu ieșirea din studenție și apariția copilului. Adîncirea în depresie a Angelei și dorința ei de a se salva în secret printr-o lovitură în lumea spectacolului vizual antrenează în poveste o mulțime de alte personaje: o polițistă și echipa ei de anchetă, o prostituată, un ziarist, un interlop, membri ai familiei, colegi, amici. Complicîndu-se treptat de la o proză la alta, evenimentele se dispun ca spirele cîmpului magnetic în jurul dispariției și apoi al găsirii cadavrului protagonistei, despre care încă nu se știe dacă a fost ucisă sau dacă s-a sinucis, dacă show-ul ei original n-a fost altceva decît ocazia unui suicid drapat într-o instalație media sau dacă ea chiar a fost asasinată dintr-un impuls al cuiva care avea toate motivele s-o facă. 

Hiperbolizarea feministă a stărilor de lucruri (bărbații sînt mai mereu cei care ignoră sau atacă, cei care au și pretind totul, deși nu prea fac și nu prea înțeleg nimic, femeile sînt mai mereu cele care suportă sau se apără, cele cărora li se „fură“ cîte ceva din viața aia numai și numai a lor – de unde, poate, și relația lesbiană din subtext), tezismul cam strident, obositor, repetat, dus pînă în pînzele albe subminează o proză altfel bine articulată, scrisă alert, cu simț al conversației, al caracterologiei, al gesticulației și al fundalului scenografic pe care se mișcă personajele. E o distanță enormă între analize de genul „I-a explicat destul de dimineață. I-a zis destule aseară. Cît de greu de cap să fii? Se uită la emoții ca curca-n lemne. Poate de-asta vrea să deschidă institutul despre știința emoțiilor. Poate încearcă să înțeleagă ceva ce nu poate înțelege. Nu e clar dacă din egoism sau pentru că la rîndu-i caută să se protejeze emoțional. Ea, în schimb, ea-i ca o pîlnie. O gaură neagră. Absoarbe oamenii cu totul. Pentru ea, întîlnirile sînt năvăliri barbare. O epuizează psihic. Pentru Pavel, nu. Lui îi place să se înconjoare de oameni, să le vorbească ca un profet, să aibă dreptate. Să fie plăcut. Cît de greu trebuie să-i fie și lui. Să caute mereu aprobare, confirmare, recunoaștere. Să fie privit, uneori, ca un tip agasant. Deștept, da’ agasant. Tipul ăla care vrea să-și impună modul de gîndire, care te întrerupe în mijlocul ideii. Nu intenționat, niciodată, numa’ că vrea să fie auzit și nu știe cum să facă asta“.

Pe de o parte, analize cît se poate de stimabile, prozastic vorbind, și, de cealaltă parte, alegații de genul „Empatia e tot ce ne lipsește – multe am îndura mai ușor dacă am avea asta. Nu ca sentiment, ca trăire, ca emoție sau mai știu eu ce – nu așa, ci ca pe ceva conștient. Să te pui în pielea altuia. Să faci un efort de imaginație. Să stai cîteva clipe, să reflectezi. Am suferi mai puțin“, plasate în afara concepțiilor vehiculate de personaje, doar ca pure afirmații naratoriale redate indirect liber, într-un capitol final care se erijează într-un fel de epilog didactic. Ostentația supărătoare a acestor „proze“ explicative strică tot farmecul pe care, altfel, volumul l-a construit cu atîta migală, cu tot cu sugestia de structură eflorescentă, ce presupune discursuri în stiluri și forme variate. Coerența, fluența, autenticitatea și acel „nespus“ esențial al ficțiunii chiar s-ar susține deplin în ineditul thriller al acestei tinere autoare, dacă ar lipsi insistențele redundante și intervențiile ex machina ale unui narator erijat în psiholog cu agenda la vedere.

Cristina Chira și Emilia Faur au debutat în volum și au făcut-o, iată, pro­mițător. Să vedem cît și cum vor merge mai departe.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Acasă, departe, Editura Polirom, 2023.