Dragoste virtuală

● Daniel Glattauer, Dragoste virtuală, traducere din limba germană de Gabriella Eftimie, Colecţia „Fiction Connection“, Editura Pandora M, 2012.

Unde nu-i cap, se întîmplă ceva cu picioarele. Aşa zice gura lumii. Interesant este însă că, şi dacă e cap, tot la picioare se văd efectele. De exemplu, atunci cînd se aprind călcîiele. Cu cît capetele sînt mai isteţe, cu atît scînteia din călcîie arde mai colorat şi mai sfîrîitor. Şi mai viu decît un foc de artificii. Eu asta am înţeles din această carte a vienezului Daniel Glattauer, construită din schimburile de e-mail-uri dintre doi necunoscuţi isteţi şi decenţi – un el şi o ea care ajung să corespondeze perfect accidental, pentru ca apoi, tot tachinîndu-se şi iscodindu-se reciproc, să se îndrăgostească lulea unul de celălalt.

În fond, e un roman e-epistolar, conţinînd istoria capricioasă a unui e-flirt început în joacă şi devenit, cu timpul, curat pasional. Amîndoi încearcă să-l ghicească pe celălalt printre rînduri, să-i facă un soi de portret-robot, numai că tatonările lor reciproce – nostime chiar şi cînd se vor arţăgoase sau morocănoase – sfîrşesc într-o reciprocă seducţie. Amîndoi ajung dependenţi de e-mail-urile celuilalt şi analizează din ce în ce mai serios eventualitatea unei întîlniri faţă în faţă, deşi, altminteri, el e „distrus după o relaţie eşuată“, iar ea are o minunată viaţă de familie.

Frumos e că amîndoi îşi vorbesc pînă la sfîrşit cu „dumneavoastră“ şi că numai tîrziu, abia în a doua jumătate a cărţii, cînd lucrurile sînt deja încinse bine, ajung să discute şi ei puţin despre vreme. Pare cam anapoda, dar pînă şi asta ţine de farmecul acestei poveşti de amor virtual, cu două personaje rafinate, dezinvolte şi ingenioase care te lasă să vezi cum poate intra sufletul în cuvinte. Sau cum se ia sufletul cu vorba, fie ea şi electronică.