Două femei la Praga

 ● Juan José Millás, Două femei la Praga, traducere din limba spaniolă de Florentina Hojbotă, Colecţia „Cartea de pe noptieră“, Editura Humanitas, 2010.

Categoric, e un autor foarte interesant señor don Juan José Millás. E spaniol, e „vechi“ (publică încă din anii ’70) şi prestidigitează pe tema identităţii ca un maestru iluzionist. 

Roman de maturitate coaptă bine, Două femei la Praga (2002) joacă pe toate cărţile dubiului identitar, cultivînd nesmintit iluzia, fantasma, multitudinea posibilităţilor, „amestecul diabolic între realitate şi ficţiune“. Dacă n-ar fi avut grijă să-şi menţină epica în galop, cartea ar fi putut foarte bine să fie citită ca un studiu speculativ şi acrobatic despre nesfîrşita ambiguitate a oricărei biografii. Acea ambiguitate întreţinută de faptul că, în biografia oricui, „fantasmele sînt date reale“, iluziile trăite sînt trăite cu adevărat... 

Dintre cele patru personaje de prim-plan, trei (un ziarist, un tînăr scriitor şi o incertă funcţionară-văduvă-prostituată-mamă-într-ascuns) se prind în plasa unei înrudiri abracadabrante, de telenovelă luată în tărbacă; al patrulea, ceva mai marginal, e o María José căreia îi datorăm tot ce e mai simpatic în poezia şi în morala acestei cărţi. María José ar vrea, de pildă, să scrie un roman care să înceapă aşa: „Aveam un acvariu în sufragerie. În acest acvariu, în loc de peşti coloraţi, erau două languste cu cleştii prinşi cu elastic, ca să nu se rănească. Tata hrănea tot anul acele două languste pe care le mîncam de Crăciun. Doamne, parcă mîncam două surori gemene.“ Aceeaşi María José e fascinată de universul lumbago-ului şi poartă un plastron pe ochiul drept ca să-şi educe o perspectivă stîngace asupra lumii. Ideea Pragăi ca spaţiu interior e tot a ei, bineînţeles, doar Praga şi-a meritat întotdeauna spiriduşii.