Doriți să recitiți?

28 iulie 2011   Carte

● Ochelarii de fum. Antologie de proză contemporană, prefaţă de Paul Cernat, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Editura Cartex, 2011.  

Avem ghinion şi cu antologiile. Ca şi în cazul premiilor literare, volumele colective de poezie sau proză sînt, în general, nişte demersuri selectiv/editoriale destul de nebuloase. Din fericire, s-au tradus şi la noi în ultimii ani cîteva antologii de proză extraordinare (precum celebrele antologiii Granta – Cei mai buni tineri romancieri britanici, Editura Curtea Veche, 2006 şi Cei mai buni tineri romancieri americani, Editura Leda, 2009; sau From Russia with Love, Editura ART, 2009), volume care excelează deopotrivă prin relevanţa, stricteţea şi claritatea criteriilor de selecţie şi prin calitatea textelor, dar, din nefericire, nu pare ca acestea să fi inspirat, să fi funcţionat ca model pentru nimeni. 

Ochelarii de fum, o „antologie“ care adună textele a 32 de prozatori români contemporani, este un volum care are, la prima vedere, tot ce-i trebuie pentru a ţi se opri respiraţia de emoţie în faţa raftului din librărie. Doar că pofta dispare citind. În primul rînd, nu afli cine a făcut selecţia autorilor şi a textelor (nimeni nu-şi revendică acest demers prefaţat cu un entuziasm de complezenţă de către Paul Cernat), şi, mai ales, ce intenţionează această culegere, care este miza ei, ce vrea să demonstreze, acel „de ce“ din spatele oricărei iniţiative de gen. Altfel spus, nu prea ştii ce citeşti în afara unui volum colectiv şi-atît. Dar asta nici măcar n-ar fi fost o problemă atît de mare, dacă autorii selectaţi ar fi aparţinut măcar aceleiaşi categorii (de vîrstă, valorice etc.). Numai că selecţia numelor nu te lămureşte nici ea, dimpotrivă: sînt prezenţi scriitori din toate regiunile ţării (deci nu doar bucureşteni, deşi volumul stă sub sigla Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), din mai multe generaţii, dar şi de valori foarte diferite, unii fiind profesionişti (clasici în viaţă, cum se spune: Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Ioan Groşan, Cristian Teodorescu, Daniel Vighi sau din generaţii mai tinere: Iulian Ciocan, Radu Pavel Gheo, Maria Manolescu, Lucian Dan Teodorovici), de ocazie (Florin Bican, Lucian Mîndruţă, Dan-Silviu Boerescu), dar şi amatori, nu atît la propriu, cît la figurat (Ioan Cărmăzan, Mihaela Perciun, Lucia Verona, Florica Bud). Aşadar, selecţia numelor nu spune decît că sînt tot felul de autori şi foarte mulţi pentru un astfel de demers. Antologiile străine menţionate mai sus, spre exemplu, au selectat mult mai puţine nume la o cantitate de text de cîteva ori mai mare. În cazul de faţă, fiecărui autor îi revin doar cîteva pagini. Dar nici asta n-ar fi fost cu adevărat o problemă, dacă antologia ar fi fost una de proză scurtă. Numai că aproximativ jumătate din texte sînt fragmente de roman. Mai bine zis, fragmente de doar cîteva pagini din romane deja publicate. Căci abia acest aspect este cel care te deconcertează cu adevărat: Ochelarii de fum este un volum (aproape) deja citit. 

Neimplicînd la modul absolut un criteriu valoric al selecţiei, nu e o antologie; aşa cum, fără a selecta exclusiv povestiri/fragmente inedite, nu e nici un volum colectiv de proză (scurtă). Ochelarii de fum este, de fapt, pe jumătate un catalog cu mostre de proză deja publicată din cele pe care editurile (mai ales cele străine) le oferă gratuit, în scop promoţional, pe la tîrgurile de carte, cealaltă jumătate fiind texte inedite, în cel mai bun caz, mediocre, în general cu o stilistică suferindă şi cu numeroase exprimări stîngace. 

Astfel, Ştefan Agopian, Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Gabriel Chifu, Dumitru Crudu, Ioana Drăgan, Radu Pavel Gheo, Ioan Groşan, Florina Ilis, Ion Iovan, Maria Manolescu, Lucian Dan Teodorovici, Cătălin Ţîrlea sau Varujan Vosganian, cu toţii sînt prezenţi cu fragmente din romane sau cu povestiri din volume deja publicate, unele acum cîteva decenii. În caz că doreaţi să recitiţi. Alţi autori însă sînt prezenţi cu texte noi, deşi unele dintre acestea au mai apărut prin reviste şi oricum nu dau măsura valorii lor. Daniel Vighi reconstituie, în maniera livrescă borgesiană, istoria unui evreu rătăcitor („O povestire cultă despre Mayer Amigo“); Gabriela Adameşteanu suprapune două epoci, cea actuală şi cea comunistă, într-un fotomontaj narativ cam plicticos („Viaţă bicoloră“); Nicolae Breban e prezent cu un fragment nou dintr-o nuvelă care sună la fel („Un act gratuit“); Cristian Teodorescu oferă, nu tocmai o proză, ci o confesiune în cheie dramatică („Duceţi-mă ca pe preşedinţi“); Emilian Galaicu-Păun scrie o poveste de dragoste la limita livrescului şi a genului de spionaj – poate cel mai interesant text din volum („Avia Maria“); Florin Bican scrie un amuzant dialog pe teme edilitare dintr-un parc bucureştean („Pinguinii“); Horia Gârbea imaginează, destul de neinspirat, o scenă în care Felix Sima îl întîlneşte, la Sinaia, pe Stănică Raţiu care i-l prezintă pe Gore Pirgu în timp ce trece pe lîngă ei Spirache Necşulescu etc. („La Sinaia, la Cazino“); Doina Ruşti nu mai scrie cu fantome şi spirite, o dă pe tema vampirică („Mult aşteptatul ceas al dnei Glodeanu“); Ştefania Coşovei – scrie o schiţă bănulesciană („Semne pe ape“), iar Iulian Ciocan – pe tema conflictului de generaţii la scriitorii basarabeni. 

Cea de-a treia categorie de texte sînt cele care ar putea fi analizate la un curs de non-creative writing. Lucia Verona povesteşte un vis, Mariana Gorczyca face textualism cinquante ans après, iar Mihaela Perciun, Florica Bud şi Ioan Cărmăzan scriu ca nişte elevi de gimnaziu care încă nu stăpînesc limba română. De altfel, exprimările defectuoase şi umorul involuntar din povestirea „Eva“ a lui Ioan Cărmăzan sînt, într-adevăr, antologice. Merge să citez o scenă pentru descreţirea frunţilor acum, la finalul unei recenzii pline de dezamăgire: „Primul ei bărbat a fost Pătru. Eva s-a iubit cu el la marginea mahalalei, în lanul de grîu, într-o noapte cu stele. Copil de dascăl din Belobreşca, Pătru a iubit-o cu patimă şi urletele ei s-au auzit pînă departe. Dimineaţa, cînd i-a trezit roua, Eva a văzut pe tot corpul lui Pătru pete aurii ca spicul de grîu şi o clipă a crezut că soarele care pripea e de vină. Cînd Pătru s-a trezit din somn Eva, speriată, a început să-l spele cu rouă şi Pătru a rîs şi i-a povestit cum l-a însemnat pe el ţiganca cu care se iubise prima oară în viaţa lui în lanul de grîu la Belobreşca şi mai zicea că blestemul ţigăncii spunea că ori de cîte ori se va iubi cu o altă femeie în lanul de grîu va purta cîteva zile urme de spice aurii pe corp. Eva l-a crezut şi s-a întristat, iar Pătru a iubit-o din nou şi fata speriată a vomitat.“

Mai multe