Doliu de cîine
● Sigrid Nunez, Prietenul, traducere de Iulia Gorzo, Editura ART, 2019.
Cînd acest roman a primit National Book Award acum doi ani, mulţi au descoperit ce scriitoare interesantă este Sigrid Nunez (n. 1951), aflată deja la a opta sa carte. Cu origini germane, după mamă, şi chineze, după tată, provenind dintr-o familie foarte modestă, Nunez a studiat literatura, a lucrat de tînără pentru The New York Review of Books şi a ajuns în cercul de prieteni al faimoasei Susan Sontag, al cărei succes şi stil de viaţă în lumina reflectoarelor i-au displăcut. S-a dedicat scrisului în totalitate, alegînd să nu se căsătorească şi să nu facă copii, locuieşte de patruzeci de ani în acelaşi apartament, scrie cărţi deopotrivă stranii şi serioase (spre exemplu, biografia fictivă a marmosetei Virginiei Woolf, povestea unui băieţel care supravieţuieşte unei pandemii globale sau o carte de amintiri despre Susan Sontag) şi predă literatură la diverse universităţi, nu are cont pe nici o reţea de social media şi rareori dă interviuri. „Este un loc comun astăzi să priveşti scrisul mai mult ca pe alegerea unui stil de viaţă decît ca pe o chemare. Nu «chin şi muncă», aşa cum îl descria Faulkner, ci o cale de a atrage atenţia sau un mod de a-ţi face viaţa mai interesantă ori de a-ţi întreţine stima de sine. Există astăzi credinţa că scrisul e pentru toată lumea, că nu trebuie să ai un dar anume sau chemare pentru asta, or pe vremea studenţiei mele se credea altceva“, spune Nunez într-un astfel de interviu, iar în cartea de faţă, nenumitul ei alter ego îi continuă ideea: „A existat o vreme cînd tinerii scriitori credeau că scrisul e o vocaţie – cum e să fii călugăriţă sau preot, cum s-a exprimat Edna O’Brien“.
Prietenul este o carte autobiografică pe mai multe paliere. În primul rînd prin subiect: o lungă scrisoare de doliu adresată unui prieten scriitor care s-a sinucis – situaţie trăită de autoarea însăşi. Dar, mai ales, prin formulă şi prin tematică: în ciuda tonului epistolar, a unui destinatar imaginar, cartea se conturează ca „o ficţiune despre non-ficţiune“ precum jurnalul unui scriitor, cu divagaţii eseistice, unele dialogale, şi anecdote literare, cu multe referinţe la cărţi şi autori (cam ca la Julian Barnes, deşi fără graţia acestuia). Sigrid Nunez este în elementul ei scriind despre literatură, iar convenţia romanului îi vine ca o mănuşă.
Scriitorul sinucigaş n-a lăsat în urmă nici un bilet prin care să explice gestul, doar un cîine de talie mare, un dog german bătrîn pe nume Apollo (singurul personaj al cărţii care are nume), pe care prietena lui mai tînără, ea însăşi scriitoare, se vede nevoită să-l adopte. Cartea capătă astfel trei dimensiuni deopotrivă narative şi reflexive: speculaţia pe marginea motivului sinuciderii bătrînului scriitor, confruntarea cu doliul în sine şi coexistenţa cu un cîine străin, marcat de tristeţea dispariţiei stăpînului său. În subsidiarul acestora mai există o temă, şi anume relaţia îndelungată şi foarte apropiată, dar neconsumată sexual, dintre bătrînul scriitor, afemeiat şi trecut prin mai multe mariaje, şi mai tînăra scriitoare, fostă cursantă, o relaţie care pare să fi fost construită şi să fi rezistat exclusiv prin dragostea pentru literatură. Neconvenţională, cartea este, de fapt, un roman de dragoste, unul care începe ca o scrisoare de doliu pentru bătrînul prieten mort şi care sfîrşeşte ca o scrisoare îndurerată pentru bătrînul cîine pe moarte al prietenului mort, cîine care, departe de a fi o povară, se dovedeşte un nesperat companion al doliului, un proces complex, deopotrivă apăsător şi revelator.
Dimensiunea metaliterară a cărţii este asumată încă de la început. Romanul Dezonoare al lui J.M. Coetzee, Scrisori către un tînăr poet de Rilke sau Cîinele meu Tulip de J.R. Ackerley devin subiecte de dizertaţie cu multe puneri în abis, iar alte nume literare, precum fraţii Grimm, W.H. Auden, Woolf, Flaubert, Wittgenstein, Kundera, Flannery O’Connor sau Knausgård, sînt deseori citate. În plus, abordează nenumărate chestiuni problematice legate de scris sau de viaţa universitară în vremuri corecte politic (vezi şi fragmentul de mai jos), relaţia dintre ficţiune şi biografie şi sexualitatea fiind, evident, cele mai importante dintre acestea. Cît şi cum îţi este permis să preiei din viaţa reală în literatură şi cît de departe poate merge relaţia sexuală dintre profesori, studenţi şi personaje? Perspectiva pe care personajul alter ego al lui Sigrid Nunez o are asupra cursurilor de creative writing este relativ inedită, dat fiind că aparţine unei scriitoare old school, care nu împărtăşeşte întru totul noua viziune progresistă, dar totodată plină de precauţii, a scrisului („Acum sînt toţi speriaţi să nu se supere careva, să nu tulbure apele“).
Ambiguitatea din titlu (cine este prietenul: scriitorul sau cîinele?) străbate toată această agreabilă şi admirabilă carte în care cele mai puternice şi totodată mai misterioase personaje sînt cel dispărut şi cel tăcut. De unde şi tonul elegiac al acestui foarte inteligent şi multifaţetat roman.
***
Sigrid NUNEZ
Prietenul (fragment)
– Problema dispreţului de sine nu e nouă. Noutatea e ideea că cei mai îndreptăţiţi să fie ascultaţi sînt oamenii care au suferit cele mai mari nedreptăţi în viaţă şi că a sosit momentul ca arta nu doar să le facă loc, ci să fie dominată de ei.
– Deşi cum o dai, tot rău iese, nu-i aşa? Privilegiaţii n-ar trebui să scrie despre ei înşişi, pentru că ar contribui la agenda patriarhatului alb imperialist. Dar n-ar trebui să scrie nici despre alte grupuri, pentru că asta înseamnă apropriere culturală.
– De-aia o găsesc interesantă pe Svetlana Alexievici. Dacă vrei să foloseşti un grup oprimat în scopuri literare, trebuie să rămîi pe margine şi să găseşti un mod de a-i da cuvîntul. Oamenii se oripilează mai nou la ideea că trebuie să ai har ca să scrii pentru că asta lasă pe dinafară mai multe voci. Alexievici dă posibilitatea oamenilor să se exprime, astfel ca poveştile lor să se afle, indiferent dacă ei sînt sau nu capabili să scrie fraze frumoase. O altă sugestie e ca, după ce scrii despre un grup oprimat, să-ţi donezi onorariul unei cauze care-l susţine.
– Ceea ce nu te ajută cu nimic dacă trebuie să trăieşti din asta. De fapt, după regulile astea, doar bogaţii îşi pot permite să scrie ce vor. Ei bine, pentru mine, singura întrebare serioasă e dacă genul de ficţiune-nonficţiune al lui Alexievici dă rezultate la fel de bune ca ficţiunea-ficţiune. Eu, unul, mă plasez mai degrabă în tabăra celor ca Doris Lessing, care considera că imaginaţia reuşeşte să surprindă adevărul mai bine. Şi nu sînt de acord cu ideea că ficţiunea nu mai descrie realitatea. Aş spune că problema e în altă parte. Am remarcat ceva la studenţi: că au devenit foarte moralişti, foarte intoleranţi la orice slăbiciune sau defect de caracter al unui scriitor. Şi nu mă refer la rasism sau misoginie crasă. Mă refer la orice mic semn de insensibilitate sau prejudecată, la orice dovadă de probleme psihologice, nevroză, narcisism, obsesie, obiceiuri proaste – orice fel de excentricitate. Dacă un scriitor nu pare a fi genul de om cu care ei ar vrea să se împrietenească, ceea ce înseamnă invariabil un tip progresist, care duce o viaţă curăţică, atunci dracu’ să-l ia. La un moment dat am avut o clasă întreagă care a căzut de acord că nu contează cît de mare a fost Nabokov ca scriitor, pentru că un astfel de individ – snob şi pervers, după părerea lor – n-ar trebui să apară pe nici o listă de lectură. Şi romancierul, ca orice bun cetăţean, trebuie să se conformeze, iar ideea că o persoană poate scrie fix ce vrea, indiferent de părerile celorlalţi, li se pare inadmisibilă. Literatura nu-şi poate face treaba într-o astfel de cultură. Pe mine mă deranjează că scrisul s-a politizat în halul ăsta, dar studenţii mei sînt încîntaţi de asta. De altfel, unii dintre ei vor să se facă scriitori tocmai pentru asta. Iar dacă încerci să discuţi cu ei despre arta de dragul artei, de exemplu, te acuză de condescendenţă prefesorală. De-aia am hotărît să mă las de predat.