Doamna nepereche a eseisticii literare

2 martie 2016   Carte

în memoria Elisabetei Lăsconi (2 februarie 1957 – 27 februarie 2016)

● Elisabeta Lăsconi, Cărţi pereche în literatura română şi universală, Editura Meronia, 2016.

Dacă n-aţi urmărit revistele literare în ultimele două decenii (mai ales Adevărul literar şi artistic, România literară sau Viaţa Românească), poate că numele Elisabetei Lăsconi nu vă spune mare lucru, dar vorbim despre cea mai pasionată, inteligentă şi, de departe, cea mai originală cronicăreasă de carte de la noi!

Elisabeta Lăsconi Roşca a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în anul 1980, a fost critic literar (şi-a dat doctoratul cu o teză despre opera lui Sorin Titel, un mare prozator pe nedrept intrat într-un con de umbră), profesoară de limba şi literatura română la colegiile „I.L. Caragiale“ şi „Goethe“ din Bucureşti, coautoare de manuale alternative şi de cărţi auxiliare pentru liceu, precum şi o prodigioasă eseistă şi comentatoare de literatură universală. Ca student, am avut norocul să frecventez seminarele pe care, o vreme, le-a ţinut în regim de colaborare la Literele bucureştene, aşa că nu voi uita niciodată felul în care ne-a inoculat pasiunea pentru analiza comparatistă a literaturii. Are perfectă dreptate Bogdan-Alexandru Stănescu să sublinieze, în Observator cultural, cît de prost stăm la capitolul criticii literare dedicate literaturii universale, al cărei bilanţ se opreşte înainte de ’89, explicînd această situaţie prin faptul că „studiul dedicat unor subiecte de literatură universală nu prea interesează, poate pentru că nu contează în lupta pentru ierarhizare a criticilor“. Un corpus de eseuri critice precum cel lăsat de Elisabeta Lăsconi este, poate, mai valoros şi mai rezistent decît al oricărui alt eseist literar de la noi.

Din tot ce a scris Elisabeta Lăsconi începînd cu anul 2001, volumul de faţă reţine o mică parte – doar 40 de eseuri dedicate dublului livresc, „cărţilor pereche“, preocupare veche şi constantă. Cunoscătoare excelentă a literaturii române, inclusiv a cărţilor de raftul doi sau trei, Elisabeta Lăsconi a citit cu pasiune şi literatura străină, deopotrivă clasică şi contemporană; deschidere care i-a permis să urmărească teme, motive, idei, structuri, personaje şi desfăşurări narative comune, indiferent de timpul şi spaţiul cultural (vezi şi fragmentul citat mai jos în care autoarea ne expune viziunea sa). Eseista şi-a numit aceste investigaţii tematice, aceste demersuri de detectivism literar care caută nu atît să rezolve enigme, cît să le scoată la suprafaţă acolo unde nu le-ai fi bănuit, „fantezii comparatiste“. Căci tot instrumentarul comparatist este pus în joc în aceste perspective care caută afinităţi, corespondenţe, rezonanţe şi analogii (autoarea foloseşte şi termenul jungian „sincronicităţi“) între o carte românească şi una străină (basme culte, nuvele şi romane), dar se îndepărtează de comparatismul clasic, metoda Elisabetei Lăsconi fiind un fel de comparatism free care speculează nu atît teoria, cît practica lecturii. De altfel, cea mai frumoasă idee a acestei cărţi fiind aceea că lectura nu se defineşte doar prin acumulare, ci mai ales prin tangenţiere: facem slalom prin literaturi, nu achiziţionăm stocuri de cărţi. „Biblioteca“ acumulată în capul nostru de cititori este mai degrabă virtuală şi fluctuantă, decît organizată separat pe culturi şi perioade. Cărţile comunică în capul nostru oricît de îndepărtate s-ar afla ele pe rafturi.

De cîteva ori cărţile puse în relaţie de Elisabeta Lăsconi au apărut cam în acelaşi timp, dar la distanţe cultural-geografice mari; de cele mai multe ori însă, corespondenţele străbat cîteva zeci de ani, dar şi cîteva secole. În prima categorie, perechile sînt formate din, spre exemplu: Ferma „Coţofana veselă“ de Radu Tudoran (1946) & Ferma animalelor de George Orwell (1945) sau Şoarecele B de Ion D. Sîrbu (1966) & Flori pentru Algernon de Daniel Keyes (1957). Din a doua categorie – Alexandru Lăpuşneanul de Negruzzi & Maestrul de ceremonii Kotsukéno Suké de Borges (47 de boieri vs 47 de samurai); Sărmanul Dionis de Eminescu & Noaptea, cu faţa spre cer de Cortázar (metempsihoza) sau Moara lui Călifar de Gala Galaction &  Biografie indiană de Herman Hesse (simbolurile rosicruciene). De fiecare dată însă, apropierile şi paralele sînt neaşteptate, chiar uluitoare (vezi Crăciunul de la Silivestri de Ionel Teodoreanu & Corecţii de Jonathan Franzen) şi, dacă ele pot apărea iniţial forţate, analiza plină de răbdare a Elisabetei Lăsconi convinge de fiecare dată şi este spectaculoasă acolo unde textele oferă suficiente coincidenţe şi pe mai multe planuri, cum e cazul Nopţilor de Sînziene de Mihail Sadoveanu (1934) & Secretul Pădurii Bătrîne de Dino Buzzati (1935) sau al mini-romanelor O iubeşti? de Mihail Sorbul (1933) & Spectrul lui Alexander Wolf de Gaïto Gazdanov (1947), ale căror analize în paralel se întind şi pe douăzeci de pagini.

Capitolul final îi este dedicat lui Mircea Eliade, a cărui operă Elisabeta Lăsconi o pune în relaţie cu scrieri aparţinînd, în special, unor scriitori chinezi şi japonezi, precum Hong Ying, Fumiko Enchi, Hiromi Kawakami, dar şi Sandor Marai, Amitav Ghosh, Ernst Jünger, într-o încercare de combatere a complexului de inferioritate al literaturii noastre care, măcar în perioada ei precomunistă, a împărţit acelaşi spirit al secolului cu celelalte mari literaturi, a avut acces la operele aceloraşi scriitori, dovedind, cum subliniază autoarea, originalitatea cărţilor şi, mai ales, „receptivitatea scriitorilor români“.

Dincolo de faptul că acest minunat volum dedicat cărţilor pereche este un minunat manual de lectură, căci te învaţă stilul deschis de a citi, Elisabeta Lăsconi a scris şi o adevărată pledoarie pentru literatura română. E foarte multă dragoste pentru cărţi aici, de aceea sper că a ajuns deja şi e fericită în Paradisul-bibliotecă!

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Elisabeta LĂSCONI
(fragment)

Dacă se pot găsi fire ce leagă operele între ele? Dacă naraţiunilor din literatura română li se poate găsi „perechea“ la mare distanţă de spaţiu cultural sau de timp al scrierii? Se naşte un „fals comparatism“ sau „anticomparatism“ care poate face deliciul celor pasionaţi de cărţi, scriitori, literaturi. Şi, dincolo de plăcerea sau teribilismul „deconstrucţiei comparatiste“, se află o realitate incontestabilă: nu citim cărţile în succesiunea apariţiei lor; formarea unui cititor de-a lungul anilor presupune, totuşi, un traseu singular, unic, repetabil, ce nu reiterează traseul istoriei literare, ci doar îl intersectează în diferite feluri.

Fiecare împătimit al lecturii se trezeşte aruncat în mijlocul „oceanului de cărţi“ şi străbate apele după bunul său plac sau după ale sale puteri. Cu fiecare carte se lasă purtat de valuri înapoi, mai aproape sau mai departe, multe cărţi cer întoarcere şi plutire spre secole de mult trecute. Un asemenea cititor fantezist poate găsi peisaje similare între cărţi plasate în geografii culturale ce nu se ating între ele, poate sesiza analogii mirobolante între autori separaţi de continentele unor mentalităţi, de fundalul unor epoci incompatibile…

Un lector cuminte poate citi mai întîi Odiseea homerică şi apoi Ulysses de James Joyce, poate parcurge opera lui Voltaire, apoi romanele sau proza scurtă ale lui Michel Tournier, poate străbate cărţile surorilor Brontë şi apoi ale Virginiei Woolf. Dar altul poate face de-a-ndoaselea: citeşte mai întîi micile romane ale japonezului Yasunari Kawabata, cel născut în 1899 şi laureat al Nobelului în 1968, şi abia apoi romanul Genji al doamnei Murasaki sau Însemnări de căpătîi de Sei Şonagon, scrise la începutul secolului al XI-lea, la curtea împăratului Japoniei; îl desfată întîi minunatele Povestiri orientale ale lui Marguerite Yourcenar şi abia apoi caută legendele sau cărţile pe care scriitoarea franceză le‑a reluat sau stilizat.

Un asemenea cititor cucereşte prin îndrăzneala lui. Cine-l urmează în călătorie poate avea surpriza să treacă dintr-un tărîm cunoscut în altul plin de taine, să iasă în larg prin istmuri înguste şi primejdioase. În fond, ce este criticul dacă nu un asemenea „înotător“ singuratic care străbate valurile timpului ca să găsească „intrările“ şi „ieşirile“ din construcţii ascunse ori de mult uitate…

Mai multe