Diverse forme ale plecării

11 iunie 2014   Carte

● Andrei Bodiu, Firul alb, Editura Tracus Arte, 2014. 

Destinul a făcut ca această a cincea carte de poezie a lui Andrei Bodiu (1965-2014) să apară postum. Citite acum şi astfel, multe poeme par că au un aer premonitoriu. Versul cu care se încheie chiar primul poem al cărţii – „un fir alb subţire desparte lumea în două“ – devine şi un fel de laitmotiv metaforic pentru felul în care Andrei Bodiu percepe şi descrie lumea ca pe un loc cu o dimensiune stranie în existenţa ei banală. Pentru că în poemele lui Andrei Bodiu rareori se întîmplă ceva, dar întotdeauna e vorba despre ce nu se vede ori nu se (poate) spune. Versurile sale de notaţie austeră, minimalismul său descriptiv în care imaginile surprind (ori creează) stări, funcţionează ca nişte snapshot-uri: cîteva cuvinte care decupează detalii sau un moment al realităţii, mişcări sau un cadru din desfăşurarea amplă a existenţei. Pentru a face un joc de cuvinte, la Andrei Bodiu poezia este strada şi sînt necesare doar cîteva versuri pentru încadrarea cuvenită căreia i se adaugă, rareori, o metaforă sau o vagă reflecţie, precum un filtru de intensitate. Multe dintre poemele acestei cărţi, ca de altfel toată poezia sa, sînt nişte concentrate de imagini şi stări în care poetul intervine foarte puţin. Fie că e vorba de un vis ori o amintire, un moment al zilei ori o secvenţă de stradă, un drum ori o pauză, cîteva replici ori un mesaj către un prieten drag. Doar citind titlurile poemelor, şi ai imaginea unei hărţi a trecerii poetului prin lume şi prin viaţă: străzi, locuri (poduri, baruri, restaurante), oraşe din ţară sau din străinătate; uneori, însoţite de date şi de nume de prieteni – ca într-un haiku-jurnal de existenţă.

Două lucruri „comunică“ foarte bine la nivel metaforic, în acest volum. Primul este motivul prietenilor plecaţi la figurat – un fel de ubi sunt: în chiar al doilea poem al cărţii (relatarea unui vis cu socrul mort) este evocat Gheorghe Crăciun; pentru ca spre final, cîteva poeme să-i fie dedicate lui Alexandru Muşina. Al doilea motiv recurent este cel al plecării la propriu: maşini, trenuri, avioane; staţii, gări, aeroporturi. Cum spuneam la început, multe poeme par că au un aer premonitoriu, ca şi cum poetul se pregătea el însuşi să plece la prietenii dragi. Toate acestea, surprinse din doar cîteva linii sau relatate economicos, sînt însuşi stilul poeziei lui Andrei Bodiu – o formă a discreţiei ce distilează nostalgie. 

Citiţi un poem din carte aici.

● M. Duţescu, franceza un avantaj, Editura Pandora M, 2014. 

„Viaţa e un şir de plecări“, scrie la începutul unui poem şi M. Duţescu, a cărui carte secundă preia lucrurile de unde au fost lăsate în volumul de debut – şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010). Cîteva poeme de acolo sînt aici reluate pentru a completa un ciclu şi a crea astfel o continuitate pe care rar o găseşti în cărţile de poezie. De altfel, M. Duţescu este cel care a explorat primul, la noi, în poezie, mediul corporate şi a scris ceea ce am numit odată office poeme. Primele două grupaje ale volumului radiografiază aspectele unei lumi de birouri şi sticlă, în centrul căreia evoluează un personaj conturat deja în volumul precedent: „dl Corneliu“, manager. O lume dinamică, online sau între două check-in-uri, gravitînd în jurul facturilor, conturilor şi contractelor, aspirînd la cifre şi branduri („aveau converse şi lacoste“, „dior sau chanel?“), avînd un limbaj şi coduri proprii; o lume plină de suprafeţe, jonglînd cu aparenţe, jucînd după reguli futile sau absurde. În birouri, la telefoane şi prin e-mail-uri, în avioane, între meeting-uri şi licitaţii există o zbatere care-şi pune în scenă propriul spectacol existenţial cu paradoxuri, vanităţi, drame şi mult ridicol.

Decorul e cosmopolit, recuzita e de firmă (electronice, papetărie, accesorii), personajele au fiţe, ambiţii şi aroganţe; business-ul ca existenţă, banii ca ideal: „hrube cu un singur om / care apare dimineaţa se freacă pe net / şi pleacă la fel de absent face / un duş şi se bagă la somn // înconjurat de calculatoare legate-n reţea rămase / de pe vremea cînd îşi permitea / angajați și-i plătea // markere evaporate sacoșe / de plastic pline cu dosare / de plastic DVD-uri sparte sau goale // cutii de iaurt baxuri / adunate nedesfăcute de foi / dar oare cîţi dintre noi / se pot lăuda cu un leasing la zi / 225 de mii (de dolari) ipotecă achitaţi integral / în nici 4 ani secretare / engleză fluent (franceza un avantaj) şi periodic / alţi bani (alt miraj) încadraţi la / «cheltuieli curente» rame digitale Panasonic / scaune Knoll şi / o maşină de distrus documente.“ Pe cît de austeră în notaţie şi de nostalgică în stare este poezia descriptiv-minimalistă, domestic-stradală a lui Andrei Bodiu, pe atît de bogată în detalii şi de energică prin ritm este poezia descriptiv-enumerativă de birou a lui M. Duţescu.

Ciclul „nisipurile de aur 2010“ oferă imaginea în repaos a acestei lumi pe fondul unei tragedii exterioare, dar acest scurt grupaj face trecerea dinspre tema mediului înspre tema cuplului, cu un ton care cîştigă constant în dramatism, pe măsură ce volumul se apropie de final. Poemele la persoana a treia din ciclul „octombrie“ (unele sînt foarte narative şi s-ar putea ca M. Duţescu să scrie într-o zi şi proză) fac, la rîndul lor, trecerea înspre grupajele finale, care radiografiază tectonica sentimentală de cuplu. Căci, dacă poemele exterioarelor din prima parte a cărţii au o dimensiune colectivă şi vorbesc despre alienarea mediului corporatist, partea secundă exprimă alienarea afectivităţii, degradarea intimităţii şi „plecările“ din convieţuirea în doi. Însă volumul se închide cu un poem fără titlu, lung şi confesiv, emoţionant prin disperarea surdă conţinută, singurul poem în care dispare tonul impersonal şi în care se distinge cu adevărat şi vocea poetului M. Duţescu, cel care dă aici cel mai bun text al lui so far; citez un fragment:

„(…) tot mai des în ultimul timp / am ajuns să regret că n-am crescut şi eu într-o familie / aproape de Dumnezeu – singurul fapt concret / pe care simt nevoia să mă sprijin acum // ce folos că tatăl meu a fost cel mai inteligent / cel mai bun cel mai / etic om pe care l-am cunoscut pînă azi / dacă a fost şi cel mai înverşunat ateu – i se lumina privirea / cînd ne vorbea despre absurdul vieţii de dincolo – ce folos / că mama n-a făcut şi n-ar face rău nici măcar unei plante / dacă pomenile pentru el le-a ţinut din dragoste respect şi atît – / nu am auzit-o vreodată rugîndu-se la ceva / sau vorbind despre asta (…) dacă mintea părinţilor mei ar fi / putut accepta indeterminarea credinţei / tatălui meu poate nu i-ar fi plesnit inima la propriu în 2002 / ar fi avut poate rezervele unui scut din care să ricoşeze / ar fi avut aternativele unui refugiu 100% sigur şi cald // ce înseamnă să te concentrezi pe discurs etic lucid / să descompui cu aceeaşi dezinvoltură / cu care descompunea el orice fapt concret cu / o logică implacabilă / o energie pozitivă despre care povesteam altundeva mai demult // şi de ce etic lucid / atunci cînd nu raţiunea ajută / ci supapa acelei îmbrăţişări imposibil de primit de la toţi cei din jur // dureroasa nea neputinţă din aceste momente / micimea şi imposibilitatea de a mă lăsa abandonat în braţele Lui (…).“ 

Citiţi aici un alt poem din carte.

Mai multe