Disciplina simțurilor

● Andra Rotaru, Tribar, Editura Nemira, 2018. 

Volumul Tribar al Andrei Rotaru poate fi considerat o incursiune poetică prin lumea percepțiilor. Natura obiectelor din jur este aproximată prin ceea ce dezvăluie simțurile, dar și prin ceea ce ele nu reușesc să redea. În cazul acesta din urmă, imaginația este cea care completează și intensifică profilul lucrurilor. Un aliat al imaginației este memoria. Unele amintiri declanșează procese de reconstituire realistă a unor situații și contexte de viață. Primul poem din carte, „1920. aproximarea bunicii“, conține mai multe trimiteri la felul în care se poate restitui realitatea. În acest caz, accentul se pune pe auz. Fiecare obiect are un sunet al lui. Acesta poate fi considerat o formă de identificare, dar și o formă de participare la lume: „trosnet. cînd părul se izbește de păr“ sau „scrîșnet. cînd dentina cedează“. Sunetele se află în simbioză cu vizualul, înțeles de multe ori ca un proces. Nu este necesar să fie descrisă întreaga cursă a lucrurilor. E suficientă doar sugerarea mișcării. Ceea ce este viu se transformă, deși viața nu este o condiție obligatorie pentru împlinirea acestui proces. De exemplu: „rugina unește fierul sub apă“. Mirosul completează „tribarul“ simțurilor. E modalitatea de percepție cea mai discretă și, totodată, cea mai profundă. Lumea trecută prin filtrul mirosului presupune cel mai înalt grad de imaginație, în absența celorlalte instrumente senzoriale de cunoaștere a realității.

Andra Rotaru reușește să transcrie fîșii din universul exterior prin amalgamarea simțurilor. Doar în acest fel poate fi scoasă la iveală povestea, narațiunea fondatoare compusă din mai multe flash-uri ce comunică între ele prin background-ul comun. Reprezentarea copilăriei este lipsită de orice formă de idealizare. Copilul cunoaște lumea din jur prin urmele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat. Poeta se arată interesată cu precădere de stadiile vieții și de fenomenul morții, care face și el parte dintr-o istorie. Unele gesturi ritualice imprimă unor fragmente de text o atmosferă sacră, care este însă deconstruită destul de repede. Tribar nu e o carte ușor accesibilă. Asistăm la o anumită încifrare ce îl provoacă pe cititor. Acesta trebuie să facă apel la cunoașterea științifică pentru a înțelege unele metafore. Redarea unor întîmplări prin intermediul simțurilor, uneori interșanjabile, are drept efect schimbarea periodică a regulilor de reprezentare a lucrurilor. Cîteodată, auzul privilegiază văzul, alteori mirosul facilitează sugestii mai pregnante: „alteori, mă îndrept spre apă, îmi lipesc limba de crusta de sare / din larg, gestul bunicii mă cheamă. / între senzațiile din trecut, apa de acum cu mirosul de clor. / pielea moartă, trupul copilului îmbibat în căldură“ („Content not found“). Trecerile dinspre trecut spre prezent sînt de multe ori dublate de prezența unui altfel de timp al simbiozelor. Prezentul îmbogățește trecutul (printr-un plus de semnificație) și invers.

Intermezzo-urile, în număr de patru, au un rol bine definit în carte, fiind axul ei central. În ultimul text din această serie putem citi: „cînd nu mai este nimic să continue / și nimic din care să se separe, improvizăm un spațiu de mijloc / unde să ne odihnim. acest nou loc rudimentar, / fără nici o îmbinare să lege părțile“. Cam acesta ar fi rolul celor patru poeme. Micile narațiuni lirice nu par niciodată duse pînă la capăt. Ceea ce e important, sîntem avertizați, se află dincolo de ele. Cînd nu mai e nimic de spus, atunci începe povestea. Andra Rotaru pare că face în unele poeme adevărate studii de caz. Lumea animalelor este analogă celei umane. Observarea comportamentului acestora amplifică tensiunea lirică printr-un plus de dramatism. Avem de-a face, la un moment dat, cu sentimentul de duioșie reprimată sau convertită în gesturi. „disciplinarea corpului / eliberarea mișcării“ îmi pare a fi unul dintre cele mai bune texte din carte, mai ales că înglobează și unele elemente de artă poetică. Acestea nu apar la modul explicit, din fericire. Se petrec însă unele transformări datorate unor lucruri existente în subsidiar. Limbajul influențează corpul. Orice lucru exprimat în cuvinte devine altceva. Între obiectul ca atare și cuvîntul ce-l desemnează se naște un spațiu intermediar care conservă esența.

Tribar, trinitatea simțurilor, poate fi imaginat ca un spațiu în care se produc diverse transgresări. Prin acestea, reprezentarea lumii apare intensificată, mai ales atunci cînd este asumată subiectiv, așa după cum reiese din ultimele strofe ale cărții. Explorarea spațiului intermediar al interferențelor „în care nimic / nu se leagă de altceva, în care nu rămîn amprente“ este principala miză a cărții. Ea face ca volumul să fie unitar, coerent, în ciuda aspectului compozit. Din acest motiv, dar și din altele pe care nu le-am putut numi aici, Tribar este o carte ce merită citită și recitită. 

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), translated by Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.