Dincolo de șaradă

● Flavia Teoc, Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning și termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII, Editura frACTalia, 2017. 

Există un frumos eseu al lui Borges dedicat acelor figuri de limbaj fără de care (alături de aliterații, desigur) poezia scandinavă ar fi de neconceput. Se numesc kenning și desemnează, pe scurt, un tip de metaforă care stă pe concatenarea unor serii mai lungi sau mai scurte de substantive în genitiv. Astfel, scrumbiile s-ar chema „săgeți de mare“, balena ar fi „porcul talazurilor“, bărbii i s-ar zice „pădurea fălcii“, berii – „valul paharului“, iar scutului de războinic – „luna piraților“. Sînt, cum se poate constata, transparente și univoce, iar tot ce poate pune probleme e gradul lor de complexitate, presupunînd uneori etaje de sens. Mi-a rămas în minte, de pildă, încă de la prima lectură, formula „disprețuitorii zăpezii popasului șoimului“. Ce ar putea însemna asta? Calculul e destul de intuitiv: popasul șoimului fiind, de bună seamă, mîna (orice reprezentare cinegetică medievală o confirmă), rămîne să admitem că zăpada mîinii reprezintă, în imaginarul nordic, argintul, deci banii, avuția, capitalul. De aici, totul devine clar, de nu chiar banal: este vorba despre cei generoși, despre cei care, nu dintr-un instinct al risipei, ci în numele virtuții, resping opulența. Exemplele sînt multiple. Nu e greu de bănuit ce l-a atras pe Borges în acest vertij, ce l-a făcut să conspecteze pasionat Skáldskaparmál, tratatul de poezie scandinavă al islandezului Snorri Sturlusson: descoperise, în plin secol al XIII-lea, un principiu poetic ferm, capabil să justifice nu doar barocul, dar mai ales modernismul hard european, cu diversele lui obscurități și ermetisme.

Și, dacă mă gîndesc la situații locale, poate că un Ion Barbu, un Emil Botta sau un Nichita Stănescu, ca să rămînem doar la cazurile psihologic plauzibile, ar fi meritat investigați în această lumină stilistică. Numai că, deși tradus încă din anii ’90, eseul lui Borges pare a fi căzut în gol, laolaltă cu problematica lui. Nimeni la noi înaintea Flaviei Teoc nu s-a referit, nici măcar pasager, ca la o curiozitate, la uriașul orizont pe care-l deschide, în poezie și nu numai, metafora kenning. Faptul rezultă de altfel din bibliografia acestei cărți, din care, cu una-două excepții provenind din cîmpul lingvisticii generale, sursele autohtone lipsesc. Limbajul poeziei scaldice este, așadar, prima cercetare românească sistematică pe subiect. N-aș insista totuși asupra pionieratului ei, căci acesta e doar un merit printre altele. Ca, de exemplu, adecvarea. La origine o teză de doctorat, cartea aceasta nu împărtășește, în afară de necesarele note de subsol și de dicțiunea sobră, nimic din antipatica pedanterie academică tipică lucrărilor de gen. Scriitoare ea însăși, avînd la activ cîteva volume de versuri și un mic roman istoric, Flavia Teoc știe cum să fie concludentă fără a plictisi și cum să fie clară fără a coborî nivelul discursului. Așa încît, în rezumat, e un studiu foarte serios care se citește cu plăcerea debutonată a cărților de popularizare.

Dar ce aduce esențial această carte? Aș spune că un efect de perspectivă. Flavia Teoc reconstituie adîncimile acolo unde simpla descriere gramaticală ne oferă numai două dimensiuni. Asimilate în logica unei arte a asocierilor, metaforele kenning pot lăsa impresia unor șarade abile. Or, o asemenea reprezentare exclusiv formală a lor nu e numai neofertantă: e de-a dreptul greșită. În realitate, sub fiecare imagine frapantă produsă de scalzi se găsește un etimon care pune în contact o mentalitate cu un set de narațiuni legitimatoare. Nu spun numaidecît mituri. Important e liantul dintre condensarea materială a imaginii și arborescența „comentariului“ care-o premerge. „Mărul“, de exemplu, ca echivalent al inimii, decurge la rîndul lui dintr-un alt kenning, „comoara lui Tjazi“ a cărui istorie e cum nu se poate mai complicată: îi implică pe Odin, pe Loki și pe Hœnir, șantajați de uriașul Tjazi să-i aducă merele zeiței Idunn. Păcăliți și privați de fructele magice, a căror putere n-o cunoșteau, zeii trăiesc experiența timpului, îmbătrînind și pierzîndu-și puterile. În fine. Și aici, și-n restul cazuisticii din carte (ordonată tematic), concluzia e aceeași: limbajul poeziei scaldice are morfologia unui continuu dialog cu o uriașă poveste dispusă freatic tocmai în afara limbajului. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.