Dincoace de Cortina de Fier

22 februarie 2017   Carte

● Gabriel García Márquez, Călătorind prin Europa de Est, traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi, Editura RAO, 2016. 

Călătorind prin Europa de Est este o mică capodoperă a literaturii comice de călătorie. Doar cantitatea de tristeţe egalează umorul cu care scriitorul columbian relatează cele cîteva călătorii pe care le-a întreprins, cu doar două excepţii, pe cont propriu dincolo de Cortina de Fier între 1955 şi 1957. Gabriel García Márquez era un tînăr jurnalist de 30 de ani cu convingeri comuniste cînd a făcut aceste relativ scurte călătorii în ţările socialiste din Europa: Germania Democratică, Polonia, Cehoslovacia, URSS şi Ungaria (din păcate, singura referinţă la România este legată de exilul forţat al lui Imre Nagy), astfel că viziunea sa romantică asupra socialismului care schimbă fundamental în bine societăţile, aducînd prosperitate şi fericire poporului muncitor, intră într-o bruscă coliziune cu realitatea sărăciei şi a presiunii ideologice. „Poporul din Germania de Est luase puterea, mijloacele de producţie, comerţul, băncile, comunicaţiile şi totuşi era un popor trist, cel mai trist pe care-l văzusem vreodată“, notează jurnalistul. Imaginaţia şi inventivitatea celui care avea să devină în cîţiva ani marele scriitor (în momentul călătoriilor nu publicase decît trei volume de povestiri) sînt concurate permanent de absurdul cotidian comunist. Reportajele sud-americanului par mostre de realism cîtuşi de puţin magic, dintr-un tărîm ce pare azi inventat.

Ca jurnalist, tînărul Gabriel García Márquez e conştient de capcanele propagandei de ambele părţi ale Cortinei şi decide să vadă realitatea comunistă cu propriii ochi. Prima călătorie o face în Germania de Est, iar absurditatea Berlinului, oraş fals, reconstruit în două jumătăţi („toată dimineaţa am căutat oraşul, dînd raite prin el fără să-l găsim“), îi oferă imaginea clară a celor „două mentalităţi opuse de fiecare parte a porţii Brandenburg“. (Zidul Berlinului avea să fie construit cîţiva ani mai tîrziu, marcînd la propriu graniţa dintre cele două lumi.) Sărăcia şi tristeţea oamenilor demoralizaţi de politica oficială răzbate din fiecare pasaj. Atmosfera e apăsătoare, chiar dacă călătoriile în Cehoslovacia şi în Polonia, ţări despre care spune că sînt „singurele ţări socialiste care se uită spre Occident“, par, în ciuda prezenţei militarilor ruşi, ceva mai destinse. Talentul tînărului jurnalist rezidă în observaţile sale, concentrate şi memorabile: „dincolo de Cortina de Fier trecerea unei frontiere e un eveniment“, „magazinele de stat oferă articole noi care par vechi şi la preţuri ridicate“, „o parte dintre polonezi sînt catolici şi comunişti în acelaşi timp: merg sîmbăta la şedinţele de partid şi duminica la biserică“, „sînt mai multe cozi la loterie decît la pîine“, „«Do you speak english?» era tot ce ştia în engleză“. Relatările sînt pline de detalii politice sau de viaţă privată semnificative, iar vizita pe care tînărul Gabriel García Márquez o face la Auschwitz dă cîteva pagini tulburătoare („singura diferenţă între un crematoriu şi un cuptor de pîine este uşa blindată“, „cineva avea motive să creadă că săpunul acela expus era unchiul lui“).

După şase ani de insistenţă, jurnalistul a primit viza pentru Uniunea Societică ca participant la al VI-lea Festival al Tineretului de la Moscova, eveniment cu care Gabriel García Márquez a avut ocazia să cunoască ceea ce ştia că avea să i se prezinte, adică „realitatea fabricată pentru străini“. Aşa cum în vizita escortată din Ungaria s-a făcut tot posibilul „să nu ne facem o idee concretă asupra si­tua­ţiei“. De altfel, vizita în Budapesta, după revolta din 1956, sub dictatura lui János Kádár, este cea mai tristă şi mai întunecată din toate cele descrise în aceste reportaje. Revenind la vizita din Uniunea Sovietică, aceasta ocupă cea mai mare parte din carte şi este deopotrivă plină de absurd, umor şi poezie. Jurnalistul Gabriel García Márquez scrie în cu totul altă cheie decît prozatorul Gabriel García Márquez şi aceste reportaje sovietice sînt o (cu totul altă formă de) încîntare. Colosul geografic care e Uniunea Sovietică („te instalezi să locuieşti în trenuri“), dimensiunile eroice ale clădirilor comuniste („o apăsătoare arhitectură de patiserie“), scenele de viaţă urbană („sovieticii conduc automobilele de parcă ar fi căruţe cu cai“) sau consideraţiile cu privire la schimbările sociale („dispariţia claselor e o evidenţă impresionantă: lumea e toată la fel, la acelaşi nivel, cu haine vechi şi prost croite, cu pantofi de duzină“) ori la mentalitate („ruşii sînt un popor care-şi doreşte cu disperare să aibă prieteni“), toată atmosfera sovietică de „bigotism ţărănesc“ devine un spectacol prin ochii lui Gabriel García Márquez.

Nu mai vorbesc de spectacolele propriu-zise organizate în cadrul festivalului şi pe care jurnalistul are priceperea să le prezinte ca atare, ca pe nişte manifestări de masă colosale, deopotrivă ca dimensiuni şi ca ridicol, ale propagandei, adică „un obstacol în calea cunoaşterii realităţii“. Vizita la mausoleul din Piaţa Roşie pentru a vedea mumiile lui Lenin şi a lui Stalin (căruia îi face un portret memorabil: „Kafka este cel mai bun biograf al lui Stalin“) dă un capitol senzaţional. În general, în faţa comunismului sovietic, Gabriel García Márquez simte enorm, vede absurd şi relatează comic (vezi şi fragmentul de mai jos). Singurul cusur al acestor reportaje scrise pentru ziar este dimensiunea lor redusă. Aş fi citit cîteva sute de pagini.

*****

Gabriel García MÁRQUEZ
Moscova: satul cel mai mare din lume (fragment) 

În vizita noastră la un colhoz, am fost puşi în situaţia de a petrece un moment neplăcut, provocat de orgoliul naţional sovietic. Ne-au transportat pe o şosea trepidantă prin nişte sate împodobite cu steaguri, unde copiii se adunau cîntînd la trecerea autobuzului şi ne aruncau pe fereastră cărţi poştale cu adresele lor, scrise în toate limbile occidentale.

La 120 de kilometri de Moscova se afla colhozul, o enormă feudă a statului, înconjurată de sate amărîte, cu uliţe înglodate şi căsuţe în culori vii. Administratorul, un soi de senior feudal socialist, ne-a vorbit ceasuri în­tregi despre producţia masivă a culturilor. Interpretul s-a limitat, aproape exclusiv, să ne traducă cifre astronomice. După un prînz în aer liber, în cursul căruia un cor de şcolari ne-a însoţit mîncarea cu cîntece vechi, ne-au dus să vedem instalaţiile automate de muls. O femeie foarte grasă, debordînd de sănătate, părea gata să ne arate mulgătoarea hidraulică pe care cei din colhoz o considerau drept ultimul succes în procesul tehnicizării industriei laptelui. Era, nici mai mult, nici mai puţin, un tub de cauciuc de irigator cuplat la un recipient cu robinet. Tubul avea un dispozitiv de aspirare, care funcţiona conectat cu un capăt la mamelonul vacii şi cu celălalt la robinet. E de-ajuns să deschizi robinetul pentru ca forţa apei să execute operaţiunea pe care, în Evul Mediu, o făceau mulgătorii. Toate astea, fireşte, în teorie. În practică, experta în mulgătoare automate care deborda de sănătate n-a izbutit să fixeze dispozitivul pe mamelon, după ce s-a tot străduit un sfert de oră, schimbînd aparatul şi schimbînd poziţia vacii şi schimbînd, în cele din urmă, vaca. Şi cînd, în sfîrşit, şi-a atins scopul, toţi eram dispuşi să aplaudăm fără răutate, bucurîndu-ne sincer că ieşiserăm victorioşi din impas…

Realitatea Uniunii Sovietice poate fi înţeleasă mai bine cînd se descoperă că progresul s-a dezvoltat în sens invers. Acesta a pricinuit dezechilibre care-i fac pe americani să se prăpădească de rîs. De pildă, puternicul TU-1904, considerat drept o capodoperă a ingineriei aeronautice, căruia nu i s-a dat permisiunea să aterizeze pe aeroportul din Londra pentru că psihiatrii englezi au decretat că ar putea provoca tulburări psihice oamenilor din vecinătate, şi care are serviciu telefonic între diferitele lui etaje, este dotat cu cele mai primitive veceuri cu lanţ.

Mai multe