Dilemele războiului

● Székely János, Armata de Apus, traducere de Marius Tabacu, Editura Curtea Veche, 2019.

Greu de imaginat că anul acesta voi avea parte de o revelație literară mai mare decît volumul lui Székely János cu povestiri din al Doilea Război Mondial! Dragomán Gÿorgy (n. 1973, Tg. Mureș), citat pe copertă, spune că este, probabil, cea mai importantă carte despre război din literatura maghiară; eu pot spune că Armata de Apus nu are echivalent nici în literatura română. Pentru că Székely János (1929-1992) este cel mai mare scriitor maghiar născut în România de care, poate, încă n-ați auzit.

Poet, prozator, dramaturg, eseist și traducător, Székely János s-a născut la Turda, s-a școlit la Tîrgu Mureș, absolvind Literele și Filozofia la Cluj în 1952. O vreme a lucrat ca lector la ESPLA, apoi ca redactor la revista Igaz Szó din Tîrgu Mureș pînă în ʼ89. În tot acest timp, și-a publicat opera în Ungaria, iar ultimii ani de viață i-a trăit retras, refuzînd, rînd pe rînd, toate premiile maghiare atribuite (doar postum a putut fi premiat, și-ncă în două rînduri).

Depășind cu puțin 150 de pagini, Armata de Apus a fost publicată în 1979 și are o structură pe cît de inedită, pe atît de omogenă: o dedicație-prolog, urmată de șapte proze semi-biografice și o confesiune-epilog, încheiată cu un poem. Textele sînt, de altfel, grupate două cîte două, primul, scris în italice, fiind de fiecare dată o evocare personală din perioada 1944-1946 cînd, cadet la Școala Militară, Székely János a fost trimis pe frontul de vest unde a fost luat prizonier.

Inteligența și fina conștiință auctorială reies nu doar din forma cărții, dar și din conținutul ei, căci Székely János abordează deseori chestiunea scrisului, vorbind deopotrivă despre natura experienței personale și scrisul ca mecanism al memoriei colective, jucîndu-se strălucit cu convențiile literare: face avertismente, își ia măsuri de precauție, își provoacă și tachinează cititorul, căruia îi adresează și întrebări (doar aparent retorice), creează deznodăminte false, pe care tot el le devoalează, totul pentru a-i produce cititorului reacții intense și a-i stîrni reflecții de ordin moral. Căci Székely János nu se mulțumește doar cu relatarea evenimentelor – deseori crude, alteori absurde, uneori comice, alternînd compasiunea cu indignarea și oroarea –, dar ridică și chestiuni de etică privind sistemul militar și natura războiului, chestionează problemele conștiinței, ale responsabilității, subordonării și libertății în timp de răzoi, meditează pe marginea psihicului și comportamentului umane în situații extreme de dezumanizare sau chiar de supraviețuire cînd lașitatea, frica, regretul lasă urme nevindecabile. Straturile de semnificație ale textelor (a căror stilistică admirabilă este servită exemplar de traducerea lui Marius Tabacu) îi conferă acestei micuțe cărți o profunzime pe alocuri amețitoare.

Toate prozele ridică, subtil, o problemă de ordin moral, iar Székely János este un maestru al situațiilor complicate pînă la imposibil, situații care îți lasă gol în stomac, îți pun o piatră pe inimă și, totodată, își încețoșează mintea: un foarte nărăvaș cal de cavalerie este abuzat din cauza unei teribile boli ce iese la iveală abia după moartea lui; un cadet neîndemînatic se complace în a fi umilit și torturat de întreaga companie cu o supunere vecină cu bunăvoința ce trădează, pînă la urmă, o înțelegere superioară a vieții; un ofițer neamț de o ținută impecabilă lichidează, cu sînge rece și metodă, prizonierii care cedează marșului, dar asta (și) sub presiunea martorilor unei trupe în retragere; o singură pereche de bocanci, oferită unui dormitor întreg de prizonieri dintr-un lagăr, este trasă la sorți printr-un mecanism care face ca bocancii să-i revină celui dovedit a fi cel mai ghinionist dintre prizonieri; după ce fumul lagărelor de concentrare unde erau arși oamenii se împrăștie, în mijlocul peisajului distrugerii rămîne intactă doar o cușcă metalică – teribilă metaforă a absurdității războiului.

Dar vîrful absolut al cărții este proza „Cei omenoși”, cu o situație a cărei problematică privind sistemul militar și a cărei dilemă morală sînt, pur și simplu, irezolvabile, „armata fiind organizația stranie a unor indivizi predispuși la nesupunere, care se obligă pe ei înșiși la obediență cu ajutorul armelor”.

[Atenție, spoiler!] În toamna lui ʼ44, pe Valea Mureșului, un tînăr dezertor este prins și adus pentru a fi executat de propriul batalion, al cărui comandant este chiar fostul lui profesor de matematică din viața civilă. Comandantul nu poate mușamaliza execuția, întrucît aceasta trebuie ordonată în prezența gărzii străine care l-a capturat pe dezertor, dar o poate amîna cîteva ore pînă cînd, conform protocolului, poate preda comanda batalionului unui alt ofițer, pasînd, astfel, responsabilitatea execuției. Numai că noul comandant este chiar prietenul și vecinul de la țară al dezertorului, confruntat astfel cu aceeași imposibilitate sufletească și morală. Plutonul de execuție, format forțat, dar aleatoriu, din camarazii și consătenii dezertorului, refuză tragerea în ultima clipă, punînd întregul batalion în situația de a fi pedepsit prin decimare pentru nesupunere și conspirație. Dar asta numai în cazul în care comandantul nu ia asupra lui execuția, mușamalizînd, în speranța complicității tacite a gărzii străine aparent dispuse să nu dea curs denunțului de nesupunere de dragul îndeplinirii ordinului pe orice cale, mușamalizînd, așadar, și refuzul propriului pluton de a executa ordinul venit de sus, dar și inițiativa de a lua asupra lui responsabilitatea execuției, situație prin care, conform regulamentului, devenea el însuși criminal de război, urmînd să fie judecat ulterior de Curtea Marțială.

După ce oferă deznodămîntul, scrie Székely János: „Înainte de a încheia definitiv acest manuscris, aș dori să mai pun o întrebare. Nu dvs., stimați cititori (dacă vor fi cititori), ci lumii întregi, opiniei publice în general: aș vrea să fac o anchetă cu teste, cu chestionar, așa cum e la modă în zilele noastre. Iar întrebarea mea e următoarea: dvs. ce ați fi făcut?”.