Despre pescari, viermi şi statui

10 iulie 2018   Carte

● Bogdan Varvari, Nu uita să arunci viermii, Editura Tracus Arte, 2017. 

Remarc o concurenţă acerbă între scriitorii nou intraţi pe terenul prozei scurte în ultima vreme – Florin Irimia cu Misterul maşinuţelor chinezeşti şi Bogdan Răileanu cu Tot spaţiul dintre gîndurile mele (ambele Polirom), Ion Pleşa cu Anotimpuri care nu se repetă (Nemira) şi Bogdan Varvari cu prezenta carte – concurenţă acerbă, cum spuneam, pentru cele mai neinspirate titluri & coperte. Îmi exprim dezamăgirea o dată în plus cu privire la „ambalajul“ nepotrivit, care face un deserviciu cărţii de povestiri (nici artsy, nici comercial), cu atît mai mult cu cît volumul lui Bogdan Varvari, ca oricare dintre cele menţionate mai sus, este remarcabil. Cu puţin noroc, s-ar fi putut afla pe lista cărţilor finaliste la Premiul Iocan pentru proză scurtă.

Timişoreanul Bogdan Varvari (n. 1981) nu se află la debut, dar prima lui carte este o colecţie de fragmente filozofice (a absolvit Filozofia). De aici vine şi mica lui slăbiciune, căci cele mai modeste proze din volum sînt cele (cîteva) construite în jurul monologului unui personaj, de obicei un biet profesor de literatură şi/sau un scriitor aspirant (alter ego-uri ale autorului) care meditează ori se lamentează din cauza vidului existenţial / decepţiei sentimentale căutînd salvarea în scris. Cu puţine excepţii, personajele sale sînt, în general, „oameni care nu-şi găsesc locul pe lume“, bărbaţi tineri apatici, aflaţi sub spectrul ratării (ca la Florin Irimia): fără serviciu, fără iubite, fără sens/vise/motivaţii reale în viaţă, apăsaţi de greutatea existenţei, motiv pentru care, de obicei, se retrag la pescuit (de unde şi trimiterea din titlu). Proza „Sînge rău“ este expresia acestei tendinţe de monolog metafizic („gîngăveala lirică a neputinţei de a fi“, după cum spune protagonistul) cu o dimensiune metanarativă de la care, spre binele lui, autorul ar trebui să se abţină pentru că deseori frizează kitsch-ul. „Eu şi Thomas Mann“ este o suită de trei secvenţe din propria viaţă de cititor, dar Bogdan Varvari nu are nevoie de astfel de crochiuri filozofico-literare autoreferenţiale, de vreme ce deţine reale calităţi de prozator.

Trei astfel de calităţi sînt simţul observaţiei şi al dialogului, precum şi simplitatea sau naturaleţea limbajului (atunci cînd nu face exces de comparaţii, iar concordanţa temporală nu-i joacă feste). Datorită acestor calităţi, destule pagini din cartea sa mi-au amintit de Mihai Mateiu (Oameni, Casa de pariuri literare) sau de concitadinul Bogdan Munteanu (Ai uitat să rîzi, Nemira). Acesta este culoarul prozei scurte pe care concurează Bogdan Varvari. Cele mai bune proze, dintr-un total de 22 de texte, sînt cele în care se limitează la naraţiune, descriere comportamentală şi dialog. Multe din proze se înscriu în genul celor despre care cititorii neexperimentaţi ar spune că în ele nu se întîmplă nimic. Aşa cum sînt „Cîrpa“ (o femeie şi tatăl ei senil fac împreună menajul unei case), „Dimineaţa gunoierilor“ (un pensionar aspiră, în secret, la statutul de gunoier) sau „Cutia cu bomboane“ (un soldat mănîncă în tranşee, sub asediu, bomboanele unui camarad despre care încă nu ştie dacă este sau nu mort), trei bijuterii de doar cîteva pagini.

Excepţie fac, evident, prozele în care se întîmplă ceva violent. Căci prozele care nu se înscriu în minimalismul sentimental sau în „gîngăveala“ metafizică converg spre un gest violent (aşa cum se întîmplă, din nou, la Mihai Mateiu sau Bogdan Munteanu): un copil ucide din greşeală, cineva bate un cîine, un bătrîn cu picioarele amputate moare, o femeie gravidă are un accident de maşină, un copil se îneacă stupid… Plus alte cîteva subiecte dezvoltate mai pe larg, dar pe care Bogdan Varvari le ratează de puţin din lipsă de experienţă. Dacă în „Gemenii“ îi iese partitura (aceasta fiind, probabil, şi cea mai rotundă, mai reţinută şi mai reuşită proză din carte), „Curcubeu într-o baltă de motorină“ suferă din cauza finalului de o simetrie mult prea căutată (oricum subiectul îmi sună foarte familiar, poate dintr un film hollywoodian, poate dintr-o proză americană), viciu pe care îl are şi „Concert pentru mîna stîngă“ (vezi fragmentul de mai jos). O altă proză dintre cele bune este şi „Spre mlaştini“ (un fost profesor întîlneşte, într-un sat unde plecase la pescuit, o fostă elevă care îi face avansuri), deşi climaxul (hrabalian) nu este tratat cu fineţea potrivită tonului naraţiunii.

Într-un interviu, Bogdan Varvari spune că mizează pe veridicitate, nu pe realism, afirmînd că parabola „Piaţa“ (în care un bărbat se conversează cu o statuie) ar fi veridică datorită „dialogului coerent“. Rateurile expuse mai sus vin tocmai din confuzia pe care autorul o face între logica vieţii şi logica ficţiunii. Ce e verosimil în viaţă nu e automat verosimil în ficţiune şi viceversa. Unele rezolvări sînt posibile în viaţă (mai puţin conversaţia cu statuia, al cărei plan este tot metafizic), dar în ficţiune pot apărea drept previzibile, facile sau chiar false. În acelaşi interviu, menţionează autorii săi preferaţi de proză scurtă: Cehov, Carver, Cheever, Bukowski, Răzvan Petrescu şi Adriana Bittel, dar, continuă el, „spiritul meu tutelar, ca să zic aşa, e poetul Ioan Es. Pop; poezia lui e cea mai bună proză scurtă pe care am citit-o vreodată“. Iată încă un aforism filozofic. I-aş recomanda să citească poemul „Năneşti“ de Ioan Es. Pop şi apoi povestirea „Înotătorul“ de Cheever. Ambele textele vorbesc despre acelaşi lucru, dar numai cel din urmă este proză. O foarte subtilă parabolă. Spre deosebire de „Piaţa“, care, într-adevăr, este un poem în genul lui Ioan Es. Pop, prin faptul că oferă o indeterminare mult prea explicită şi a limbajului, şi a sensului.

Cînd Bogdan Varvari va înceta să-şi mai gîndească proza cu cap de filozof va scrie impecabil. Pînă atunci, în ciuda stîngăciilor, cartea sa a contribuit la un an editorial grozav pentru proza scurtă românească. O recomand.

*****

Bogdan VARVARI
Nu uita să arunci viermii (fragment)

De curînd, unchiul Paul mi-a zis că ar fi trebuit să am un frate. Mama nu mi-a vorbit niciodată despre asta. E drept, de cîteva ori m-a întrebat dacă mi-ar fi plăcut să am unul. Îi răspundeam mereu că nu. Ea părea mulţumită de răspuns, „Nici eu nu am mai vrut un alt copil“, îmi zicea. Nu mă gîndeam că scurtul nostru dialog ar putea ascunde o poveste mai lungă.

Indicii existau, dar vagi. Odată, într-o duminică în care am prînzit doar noi, tata mi-a mărturisit că mama trecuse printr-o grea primejdie la cîţiva ani după ce mă născusem: „A pierdut mult sînge, dar s-a încăpăţînat să nu meargă la spital. Am crezut cu toţii că o să moară atunci.“ Probabil că, dacă aş fi insistat, tata nu mi-ar fi ascuns de ce fusese mama atît de bolnavă. Dar adevărul e că nu-mi doream să ştiu. Simţeam o repulsie bizară faţă de tot acel trecut al mamei care cădea în afara amintirilor mele. Realitatea lui mi se părea nu doar inconceptibilă, dar şi terifiantă. Era îngrozitor pentru mine că mama a putut exista înainte să mi-o amintesc eu, aşa cum tot îngrozitor e faptul că am continuat să trăiesc după ce a murit. Trecutul ei fără mine şi prezentul meu fără ea sînt timpuri ale întunericului şi ororii, timpuri confuze, decăzute, lipsite de orice înţeles şi străine de orice frumuseţe. E ca şi cum mama s-ar fi născut cu prima mea amintire despre ea, iar eu aş fi murit odată cu ultima ei amintire despre mine.

În familia mea nu se moare uşor. Sîntem predestinaţi unor agonii lungi şi umilitoare. Mama s-a chinuit ani în şir cu o scleroză în plăci care se închidea asupra ei tot mai mult, imobilizînd-o, condamnînd-o la o viaţă larvară, diminuată. Una după alta, bucuriile i au fost furate, lăsînd-o fără apărare în faţa singurătăţii şi a morţii. Adevărata drama s-a petrecut însă atunci cînd nu a mai putut cînta la pian. Era o pianistă talentată şi, mai ales, o excelentă profesoară. La cursurile ei de măiestrie veneau studenţi din toată lumea. Iubea muzica atît de mult, încît totul ajungea la ea doar ca parte a acestei muzici.

– Există lucrări muzicale în care pui totul, mi-a spus într-un rînd. Tot ce ai fost. Tot ce eşti, tot ce vei fi. Şi tocmai pentru că în ele pui totul, nu le poţi cînta decît o singură dată.

Poate de aceea sînt singurul ei copil.

Mai multe