Despre moarte și fericire
● Teodor Dună, Kirilă, Editura Tracus Arte, 2017.
Kirilă de Teodor Dună e o carte foarte diferită față de scrierile anterioare ale autorului. Vizionarismul specific volumelor precedente se manifestă aici prin ricoșeu. Personajul cărții este o sumă de proiecții ale unui fel de a fi al lumii. O lume paradoxală, uneori absurdă, oximoronică și stranie. Dar, foarte important, lumea lui Kirilă e perfect unitară. Are legile ei – fixate în primele poeme – de la care nimeni și nimic nu abdică. Comportamentul metaforelor e și el diferit, ca și cum conținutul acestora ar trebui luat literal. O serie de expresii-emblemă, precum „stîlpii aerului“, „cutia milei“, „carioca de fericire“, derutează la prima vedere. Kirilă provine parcă dintr-o altă lume, posedă un alt tip de sensibilitate și, totuși, e nevoit să trăiască aici. Dar viziunile sale, felul său de a simți transformă universul material al acestei lumi. Frica sa, tristețile sale, curiozitățile ingenue, naivitatea – ce trezește și dispreț, și candoare –, constituția sa fizică, felul de a visa, toate acestea compun de fapt un gen de spiritualitate nerecognoscibilă. Și legile fizice se lasă amprentate de acest tip nou de lume sensibilă: „ar fi vrut ca atunci cînd se așază în pat, să întrerupă, fie și pentr-o clipită, goliciunea patului, ar fi vrut ca, după ce bea apă, paharul să se golească fie și cît o unghie“ („carne mică“). Uneori legile par stabilite dinainte și el doar încearcă să se conformeze lor sau să le evite la modul cel mai natural.
Întreaga carte este un poem narativ și liric în același timp. Unele secvențe sînt anticipate prin altele. Pe parcursul volumului există și texte care par, pînă la un moment dat, independente de restul „istoriei“, dar ele se dovedesc extinderi lirice ale unor fragmente ce aparțin unor poeme ulterioare. Este cazul poemului „omuleții“. În această carte totul este miniatural. Unele scene, de-a dreptul apocaliptice, sînt resimțite și mai acut de Kirilă din cauza staturii sale care nu depășește un metru. Lumea intră și iese din Kirilă pentru că el este un magnet pentru tot felul de stări. Acestea prind o anumită materialitate, au formă și densitate de obiecte ascuțite. Și cuvintele sînt, în funcție de duritatea lor, lucruri contondente.
Moartea este o prezență constantă în lumea lui Kirilă. Tot ceea ce ține de ea este filtrat prin organe de simț subtile și ultrasensibile. Ele deformează cumva realitatea, cei plecați fiind doar niște variante ale celor vii. De fapt, totul poate fi interpretat ca proces alchimic. Nimic nu rămîne ceea ce pare în primă instanță a fi. Poemul „sub suflet“ poate fi interpretat drept una dintre cheile cărții. Miniaturalul trimite către ideea de puritate și inocență. Lumea din jur îi este aproape întotdeauna ostilă. El pare să nu aibă datele necesare supraviețuirii, dar reușește să adapteze la sine toate formele acestui univers în care trăiește.
Kirilă desenează obiectelor (chiar și celor eterice) riduri de fericire, ajutîndu-se de „carioca de fericire“. E felul său de a acționa asupra lumii. Ingeniozitatea sa atrage, după cum am mai spus, ostilitatea, disprețul lumii, dar Kirilă asimilează totul în cea mai candidă formă cu putință: „apoi i-a desenat cerului riduri de fericire, i-a făcut mîini și picioare. a încercat să-i facă o gură cu buzele închise. cum cerul e destul de mare, a trebuit să deseneze foarte multe rînduri de fericire“ („sub suflet“).
Există o relație foarte strînsă între ideea de moarte și cea de fericire. Uneori aceasta din urmă pare foarte ușor de atins, doar asimilînd unele fenomene inimaginabil de frumoase în corpușorul lui mic deschis și primitor ca o „cutie a milei“. Moartea e un fenomen ce provoacă mirare, dar și un anumit interes celui ce urmărește toate transformările cu suflet de copil. De exemplu, bunicul nu moare de-adevăratelea, corpul nu i se împuținează, dar i se măresc hainele. Simbioza dintre moarte și fericire creează tot felul de imagini insolite. Există un vizionarism al morții și unul al fericirii, iar acestea conlucrează pînă la contopire în cartea lui Teodor Dună. Alcoolul face legătura între ele. Nu se pune problema unui abandon de esență bahică. Miniaturalul se exprimă și la acest nivel: „pe 25 octombrie, kirilă și-a cumpărat cea mai mica sticluță din lume, a băut-o repede, a prins cel mai mic curaj din lume“ („25 octombrie“). Curajul său e acela de a face față lucrurilor în schimbare, de a se adapta lor sau de a filtra prin sensibilitatea sa un întreg univers. Mirarea e o formă de cunoaștere blurată. Multe alte poeme aproximează scene din viața lui Kirilă. Toate stările nu funcționează după regula „acum și aici“, ci după cea a unui „acum și dincolo“. Ultimul poem al cărții, „bețivașul și îngerașul“, e o complinire a întregului volum, o sinteză și o continuare potențială. Ceva dincolo de optativ.
Cartea lui Teodor Dună este, cred, o carte de răscruce în scrisul autorului. O carte cu multiple posibilități interpretative, iar exercițiile de hermeneutică se încadrează perfect în lumea lui Kirilă, o lume dominată de ambivalența moarte-fericire.
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.