Despre literatura „mică“
Societatea actuală stă în zodia postmodernului şi a consumului. Postmodernul a remorcat structura modernului căruia i-a adăugat, printre altele, preferinţele consumerismului. În această ordine de idei, consumul este calificat drept criteriul unic de valoare individuală şi socială, de distincţie şi de afirmare a identităţii personale. Ceea ce consumăm ne reprezintă. Mai mult decît un consum de obiecte este un consum de valori care ne oferă recunoaştere socială. Mai mult sau mai puţin, toţi sîntem irezistibil atraşi de faţeta socială a statusului, a capitalului simbolic, în varianta lui Pierre Bourdieu. Consumul ne reprezintă; ajungem să facem un salt de la persoană la personalizare, adică de la autenticitate la artificiala sinceritate. Saltul se traduce, de fapt, prin prăpastie, pentru că trecerea este una demolatoare. Cădem în capcana consumului prin zîmbetul diafan al plăcerii de a fi recunoscuţi, de a obţine individualitate, adică personalizare în detrimentul autenticului, al felului organic, natural de a fi. Posesiunea se transformă în recunoaştere. Omul postmodern se bucură mai mult de recunoaştere decît de posesie, inversînd scala necesităţilor. Raporturile interpersonale se fragilizează, individul se pierde pe sine în strălucirea consumului, iar precaritatea mărgineşte sfera socială. Aşa cum observa Jean Baudrillard, societatea de consum reprezintă asfixierea valorilor şi proliferarea nemăsurată a imaginilor, care au devenit cartea de vizită, mediatorul realităţii.
Ce este literatura de consum? Cel mai simplu, poate fi definită prin opoziţie cu literatura elitistă, apanaj al primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Acea literatură se bucura de o compoziţie densă, ce închega simboluri şi metafore, avînd un fir narativ complex şi un stil, obţinînd individualitate prin mesaj, prin idei, prin tematică. Era literatura ce ne punea să gîndim, lăsa urme adînci în conştiinţă şi în gîndire.
Literatura de consum este la antipodul celei elitiste; preocupă cititorul pentru moment, răspunde impusurilor emoţionale, este uşor accesibilă. Dar, probabil, caracteristica sa principală este „lizibilitatea“ literară, „transparenţa“ ei. Se vede totul dintr-o privire. Nu e nevoie să o curtăm, să stăruim, să propunem, să încercăm: o femeie ce se oferă uşor şi nu are nici o pretenţie, supusă multor experienţe similare încîntă simţurile prin apelul la emoţional şi deturnează atenţia de la problemele reale. Argumentaţia – proporţională cu efortul de descifrare – este minimă. Preponderente sînt comparaţiile şi epitetele, nu supralicitează imaginaţia, ci o conduc pe făgaşuri cunoscute. Retorica este decupată din vocabularul vieţii cotidiene, nu face abstracţie de la menirea sa nici de data aceasta. În plus, limbajul facilitează înţelegerea textului şi îi permite cititorului identificarea cu personajele, precum şi trăirea compensatorie a unor experienţe, neîngăduite de traiul cotidian.
Literatura de consum se naşte odată cu societatea de consum, cînd valorile se află sub efigia efemerului, a precarului. Demonetizarea etică şi estetică este şi o reacţie la puternica încifrare a actului artistic modernist, dar şi o consecinţă a fragilizării identităţii omului abandonat abundenţei, care gustă din toate şi nu mai poate savura nimic. Tot consumă în speranţa găsirii antidotului la rutina existenţială, consumă în speranţa personalizării, a asocierii elementului identitar distinctiv. El ajunge să consume totul, chiar şi experienţa literară. Cade în capcana abundenţei chiar şi la nivelul sinelui, nu mai diferenţiază intimul de social. Înainte de toate, această literatură răspunde nevoii emoţionale, afective şi diminuează starea de singurătate. Cele două concepte, societate şi literatură, combinate cu acelaşi atribut, au în comun, în mod abstract, caracteristica de perisabilitate, fiind uşoare şi uşor purtate de curentul istoric. Ele se lovesc amîndouă de efemer, de reacţii pe termen scurt. Literatura de consum afectează familia ei culturală prin lipsa de profunzime, fiind adaptată necesităţii omului postmodern aflat în căutarea timpului pierdut. Ea este o literatură ce se consumă – adică este consumată de cititor ca un bun – şi, în acelaşi timp, se consumă – adică îşi restrînge din semnificaţie, devine reziduală. Consumul se traduce simplu prin folosire, dar şi prin epuizare. Rămîne la latitudinea cititorului care dintre accepţii este cea reală.