(Deser)viciile premiilor literare

5 martie 2019   Carte

La noi, premiile literare pare că se definesc mai ales prin ceea ce exclud. Premiile „Sofia Nădejde“ pentru literatură scrisă de femei le sînt refuzate bărbaţilor. Distincţia Opera Omnia a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ nu se acordă (sau, după caz, li se retrage) poeţilor bolnavi. Iar Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi nu se acordă prozatorilor premiaţi în trecut. Toate aceste prevederi de excludere sînt trecute în regulamentul premiilor, dar este acest lucru suficient pentru a accepta ceea ce ar putea fi considerat, de la caz la caz, o premiere de circumstanţă sau chiar o mare nedreptate? Dacă premiile literare de la noi pot fi numărate pe degetele unei mîini, ne permitem să le acordăm şi discreţionar?

Nicolae Manolescu a trimis redacţiei noastre un drept la replică la relatarea mea cu privire la scandalul în care poetului octogenar Constantin Abăluţă i s-a retras distincţia Opera Omnia pe motive de boală cu mai puţin de o zi înainte de premiere. E-adevărat, regulamentul prevede explicit ca obligatorie prezenţa premiantului la Gală, dar în textul său Nicolae Manolescu se arată indignat, de fapt, de membrii propriului juriu, care ei înşişi au fost, cel puţin într-o primă fază, în deplin dezacord cu regulamentul. Merită făcute excepţii? Merită schimbat regulamentul în condiţiile în care este contestat aproape în unanimitate? (În fond, Opera Omnia este o distincţie acordată seniorilor literaturii, care deseori nu mai sînt deplasabili. Argumentul lui Gellu Dorian, iniţiatorul premiului şi organizatorul galei, cum că Ştefan Aug. Doinaş s-a prezentat la premierea din 1997 în scaunul cu rotile este de un rar cinism gerontofob.) În epoca transmisiilor live de pe orice telefon mobil, consider că regulamentul care prevede obligativitatea prezenţei fizice e absurd. (Nici Nobelul nu pretinde aşa ceva.) La fel de absurd ca o altă prevedere a sa, absolut ridicolă, şi anume ca însemnele premiului, coroniţa şi diploma, să fie sfinţite în biserică. De fapt, nu premiul onorează scriitorul, ci scriitorul onorează (şi sfinţeşte) premiul.

S-a discutat mult în reţelele sociale despre Premiile „Sofia Nădejde“ pentru literatura scrisă de femei, premii care, în mod lăudabil, sînt însoţite de lecturi, întîlniri cu elevii, conferinţe. Din capul locului consider necesară orice formă de încurajare şi celebrare a literaturii scrise de femei, în condiţiile în care istoria literaturii române numără destul de puţine scriitoare valoroase şi nici acelea reprezentate cum se cuvine în manualele şcolare. (Numărul 8 al revistei de proză scurtă Iocan a publicat – nepremeditat, dar pentru prima dată în istoria publicisticii literare româneşti – un număr de două ori mai mare de scriitoare femei decît scriitori bărbaţi.) Consider însă riscant discursul feminist preluat tel quel din mediul academic american şi proliferat, cu aceleaşi tare, într-o cultură literară ca a noastră, e-adevărat că misogină, dar nu şi discriminatorie la adresa scriitoarelor (dincolo, fireşte, de micile parti pris-uri generaţioniste, teritoriale, de grup etc.).

Ţin la această distincţie în condiţiile în care nu cred că există în istoria recentă a literaturii noastre vreo carte valoroasă, de poezie, proză sau eseu, nedreptăţită doar pentru că a fost scrisă de o femeie. Autoare ca Gabriela Adameşteanu, Adriana Babeţi, Florina Ilis, Ileana Mălăncioiu sau Marta Petreu (pentru a mă opri doar la aceste cinci nume reprezentative pentru toate genurile literare şi care, în mod ironic, s-au regăsit şi în nominalizările Premiilor „Sofia Nădejde) au fost premiate aproape cu fiecare carte publicată, valoarea lor fiind dincolo de orice contestaţie/ignorare de juriile alcătuite predominant din critici bărbaţi. Unde mai pui că publicul cititor/cumpărător de carte este predominant feminin, la fel ca mediul editorial: Humanitas, ART, Nemira, Curtea Veche, Litera, Corint, Univers, Baroque Books & Arts ş.a. au directori editoriali femei. Discursul feminist care răspîndeşte ideea că scriitoarele femei ar fi, la noi, discriminate/oprimate mi se pare, dacă nu tendenţios, atunci exagerat şi riscă să provoace tensiuni chiar şi acolo unde nu sînt. (Aşa cum, la mijlocul anilor ’90, contestarea canonului estetic, susţinută cu argumente preluate de asemenea din mediul academic multi-etnic/rasial/cultural american, s-a dovedit la noi, în timp, fără fond – vezi cartea Cosanei Nicolae, Canon, canonic, Univers Enciclopedic, 2006).

Elena Vlădăreanu, iniţiatoarea Premiilor „Sofia Nădejde“, spunea chiar la noi în revistă că modelul a fost britanicul Women’s Prize for Fiction (fost Orange Prize, apoi Baileys Women’s Prize), iniţiat în replică la Booker Prize, considerat, la un moment dat, discriminatoriu cu proza femeilor. Acum cîţiva ani, însă, acest premiu a primit o replica dură chiar la el acasă şi chiar din partea unei premiante, Lionel Shriver, autoarea romanului Trebuie să vorbim despre Kevin (Vellant, 2009): „Toată treaba asta cu tratamentul special acordat femeilor, ca şi cum ele ar avea nevoie de ajutor special şi de reguli speciale, este problematică şi se va întoarce împotriva noastră. După ce eu am cîştigat Orange Prize, n-am vrut să par nerecunoscătoare şi să vorbesc împotriva lui, dar trebuie să spun că pentru mine ar fi fost mai semnificativ să cîştig Booker-ul. Multe scriitoare premiate spun acelaşi lucru: nominalizările acestui premiu elimină, de fapt, jumătate din rasa umană. E problematic să sugerezi că noi, femeile, avem nevoie de ajutor şi că, pentru a merita premii literare, e nevoie să-i excludem pe bărbaţi.“ (Vezi întreaga polemică - în care cineva a propus chiar ca într-un an editorial anume să nu fie publicate decît cărţi scrise de femei - pe www.thebookseller.com).

Juriul mixt al Premiilor „Sofia Nădejde“ (Grațiela Benga, Cosmin Ciotloș, Mihai Iovănel, Andreea Mironescu și Adriana Stan) a reuşit, în mod inexplicabil şi cumva amuzant, ca la categoria Poezie nici măcar să nu nominalizeze volumul Delacroix este tabu: suita romînească de Medeea Iancu (Cartea Românească, 2017). Anul trecut, Medeea Iancu, o poetă pe cît de talentată, pe atît de bătăioasă, a fost sancționată contravențional (în urma unui denunţ) printr-un avertisment scris de Inspectoratul de Poliție din Botoșani după ce a citit un manifest feminist în cadrul Galei Premiului „Mihai Eminescu“. Astfel, cartea de poezie cea mai îndreptăţită la un premiu politic dedicat exclusiv literaturii scrise de femei nici măcar n-a fost nominalizată, dovedind – şi aici e marea problemă a instituţiei premiilor – o idiosincrasie manifestată dincolo de gender sau de valoare estetică. Cartea feministă a Medeei Iancu n-a fost publicată la o editură feministă (precum frACTalia, Tact sau Hecate) şi a avut parte de elogii din partea criticilor bărbaţi inclusiv în România literară, adică revista „sistemului“ („Mi se pare esențial să fii împotriva sistemului, dacă poți să-l subminezi, s-o faci“, afirma Elena Vlădăreanu). Aşa se face că Premiile „Sofia Nădejde“ au ignorat exact scriitoarea fanion, cea mai dedicată cauzei şi, totodată, cea mai expusă şi mai afectată public de acţiunile ei feministe (hate speech, public shaming, mansplaining). Aşa cum Premiul Special pentru Inovație și Contribuții deosebite aduse literaturii a fost acordat Adrianei Bittel, altfel cea mai bună autoare de proză scurtă din întreaga noastră literatură, deşi poate mai potrivită ar fi fost Angela Marinescu, poeta care a marcat profund poezia scrisă de femei în ultimele două decenii. Ce te faci însă cînd Angela Marinescu este antifeministă? În concluzie, problema premiilor de la noi nu cred că e discriminarea de gen, ci idiosincrasia; deci nu politica, ci obiectivitatea.

Juriul Premiului Naţional de Proză Ziarul de Iaşi (Bogdan Creţu, Codrin Liviu Cuţitaru, Doris Mironescu, Antonio Patraş şi Alexandru Călinescu, preşedinte) a anunţat cei zece finalişti ai celei de-a XVI-a ediţii: Grădina de sticlă de Tatiana Ţîbuleac (Cartier), Rezidenţi în Casa Visurilor de Radu Aldulescu (Hyperliteratura), Matriarhat de Cristina Andrei (Nemira), Capătul drumului de Liliana Corobca, Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi de Bogdan Suceavă, Jimmy de Mihai Buzea, Umbra pierdută de Carmen Firan (toate Polirom) şi O formă de viaţă necunoscută de Andreea Răsuceanu, Şapte octombrie de Vlad Zografi şi Transparenţă de Radu Vancu (toate Humanitas). Cunoscătorilor le sare imediat în ochi absenţa romanelor Fontana di Trevi de Gabriela Adameşteanu, Cartea numerilor de Florina Ilis şi Pîlpîiri de Dan Lungu (toate Polirom), posibil cele mai bune trei romane ale anului trecut, fiind nominalizate şi la Premiile Radio România Cultural, şi la Premiile revistei Observator Cultural. Deci, cum au fost posibile nişte nominalizări atît de parţiale, deci mediocre, la Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi?

Problema cu regulamentul acestui premiu (subintitulat pînă de curînd „Cartea de proză a anului“, distincţie abandonată tacit), este că nu se acordă de două ori aceluiaşi prozator. Am scris şi în anii trecuţi despre această aberaţie, în condiţiile în care, înfiinţat în 2004, longevitatea acestui premiu lucrează împotriva lui şi a excelenței literaturii. Practic, pe măsură ce trec anii, va premia autori tot mai modeşti (pe viitor i se va acorda chiar şi lui Gabriel Chifu). Sigur, modelul este Premiul Goncourt, doar că producţia de proză a literaturii române este de 200 de ori mai mică decît cea franceză. Dacă Pulitzer, National Book Award, PEN/Faulkner, Man Booker, IMPAC/Dublin sau chiar Women’s Prize se acordă unui autor/autoare ori de cîte ori merită, nu văd de ce-ar fi Premiul Ziarul de Iaşi mai cu moţ. Pentru o literatură mică, așa cum e a noastră, e regretabil că acest premiu îşi pierde gradual relevanţa, premiind doar autorii care n-au mai fost premiaţi, nu şi cărţile cu adevărat meritorii. Altfel spus, asigurînd o competiţie doar între prozatori reportaţi/leftovers şi cei nou-veniţi, e tot mai puţin o distincţie a valorii şi tot mai mult un ajutor social pentru cei perseverenţi.

E trist că, evoluînd între excludere, discriminare şi pomană, premiile de la noi au ajuns să aducă deservicii literaturii a cărei valoare pretind că o recunosc şi o celebrează.

Mai multe