Descoperirea sînilor

7 octombrie 2010   Carte

● Marilyn Yalom, Le sein. Une histoire, Galade Éditions, Paris, 2010.  

Pentru a fi siguri că librarii vor plasa cartea pe raftul corespunzător, editorii au precizat pe copertă prestigiosul nume care semnează prefaţa, Élisabeth Badinter, o cercetătoare cu o certă cotă pe piaţa ideilor. De altfel şi autoarea acestei cărţi, traduse cu o oarecare întîrziere în franceză, ar fi prezentat suficient credit ştiinţific în calitatea ei de rector la Institute for Gender Research în cadrul Universităţii Stanford. Departe de a fi trataţi cu frivolitate, în această lucrare sînii sînt descoperiţi literalmente şi în toate sensurile cu acribie de filolog comparatist – calificarea „de bază“ a profesoarei Marilyn Yalom. 

Întrebarea care structurează demersul este „Cui aparţin sînii?“. Cartea prezintă multiplele răspunsuri care pot fi date, în diverse epoci şi spaţii culturale, intenţia cărţii fiind de a surprinde locul deţinut de femei în diversele societăţi. O istorie culturală a sînilor începe din preistorie, odată cu reprezentările neolitice de tip Venus din Willendorf cu sîni supradimensionaţi, atribut al fertilităţii. Un prim răspuns este că sînii aparţin copiilor, numai că aceştia se confruntă cu o serie întreagă de alţi „pretendenţi“ care îşi arogă, pe rînd sau simultan, calitatea de proprietari de drept, dispunînd de o gamă diversă de valori simbolice ataşate în funcţie de intenţia în care vor să „manipuleze“ aceste delicate organe. Îmi amintesc uimirea cu care l-am ascultat pe temutul şi severul nostru profesor de anatomie începîndu-şi prelegerea despre aparatul reproducător prin afirmaţia că sînul este un organ cu o funcţie primordial estetică. Eram doar fete în clasa liceului sanitar şi ne-am înroşit toate cînd l-am auzit spunînd asta cu acelaşi ton sec şi obiectiv cu care ne descrisese, cu o oră înainte, teribil de subtila şi complicata alcătuire proprie numai părţilor bărbăteşti. Atunci nu se înroşise nimeni. 

Într-adevăr, dimensiunea estetică a sînilor îşi găseşte sens în primul rînd din perspectivă erotică, în acest caz stăpînul sînilor devine cel care priveşte, cel care mîngîie sau cel care apucă cu gesturi de proprietar sînul iubitei, al soţiei sau al prostituatei, gest simbolic surprins de numeroase picturi. Destul de interesant, în procesul de erotizare a sînului, un rol important a fost jucat de iconografia religioasă. Madona care alăptează devine o figură populară la începutul secolului al XIV-lea în pictura italiană. Un secol mai tîrziu, motivul devine un pretext de a picta pieptul dezgolit. Momentul de cotitură în reprezentarea sînului este portretul frumoasei Agnés Sorel, amanta oficială a regelui Charles VII, în chip de madonă cu un sîn etalat în toată splendoarea lui doar de dragul de a fi arătat, în timp ce pruncul priveşte indiferent în zare. Nu uită sînul încărcat de semnificaţii atribuite de psihanalişti, apoi sînul medicalizat, pe de o parte ameninţat de cancer, pe de alta supus diverselor ameliorări chirurgicale. 

Cînd e luat în posesie de femei, sînul nu o duce prea bine, ba e tăiat de amazoane, ba sutienul e ars în semn de protest, ba e umplut cu silicon sau decorat cu ornamente care pot fi confundate cu mutilări. Am vorbit pînă acum doar de sînii femeilor, dar pentru că, deunăzi, confesiunea unui tînăr tătic m-a pus pe gînduri, trebuie să mai adaug ceva. Nu îmi imaginez că ceea ce o să vă povestesc ar fi astăzi o practică răspîndită, însă faptul că poate exista şi această variantă – probabil izolată – este o consecinţă directă a practicării în devălmăşie a rolurilor parentale, mama putîndu-se juca de-a tata, iar tatăl vrea sau e silit să joace acasă rolul mamei, cînd ea este plecată să rezolve treburi prin cetate. Mi-ar fi plăcut să ştiu dacă această reversibilitate ar fi încîntat-o sau, dimpotrivă, ar fi înfuriat-o pe feminista Marilyn Yalom. Aşadar, tînărul tătic mi s-a plîns că fetiţa lui l-a muşcat „de sîn“ şi că l-a durut groaznic. În primul moment am crezut că a fost o hîrjoană nevinovată care a derapat un pic, fetiţa muşcîndu-l în joaca ei din pură întîmplare tocmai „acolo“. Intrigată totuşi că a folosit cuvîntul „sîn“, l-am întrebat de ce nu mi-a spus că l-ar fi muşcat de „piept“. Mi-a răspuns foarte firesc: „Pentru că sugea“. A, nu, nu avea lapte, dar fetiţa fusese alăptată ca la carte, vreme îndelungată, de către mamă şi se învăţase să adoarmă numai la sîn, deşi de vreo trei ani izvorul secase. Ori de cîte ori mama era plecată de acasă, şi era rîndul lui să aibă grijă de copilă, tatăl se conforma cerinţelor micuţei şi o adormea, mulţumit că reuşeşte să o liniştească cu „sînii“ din dotare. Cine cîştigă şi cine pierde cînd fetiţele îşi transformă tatăl în tetină?

Mai multe