Degetele lui Pozzi

● Julian Barnes, Bărbatul cu haină roșie, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira, 2020.

E o strategie recurentă la Julian Barnes faptul de a aborda subiectul „prin învăluire”: așa a procedat în Papagalul lui Flaubert, unde aborda figura impozantă a ursului din Rouen printr-un periplu obiectual, ca al unui detectiv care a hotărît să redeschidă un caz „înghețat” timp de un secol și ceva. Nu altfel procedează aici, în Bărbatul cu haină roșie, deosebirea fiind însă dată de faptul că „obiectul” cercetării e unul supraindividual – o epocă – și aparent inefabil – spiritul respectivei epoci. Mi se pare că Bărbatul cu haină roșie încheie un ciclu în creația lui Barnes și că vine cu o doză de satisfacție a orgoliului auctorial, mai exact acela al atingerii unui prag de „înțelegere a lumii” superior anilor ʼ80, cînd el, „cel mai francez dintre scriitorii britanici”, publica Papagalul lui Flaubert. Dacă finalul Papagalului era unul cu dublu tăiș ironic – ciobind din prestigiul criticii, istoriei și teoriei literare, a căror finalitate este departe de circumscrierea siluetei tridimensionale a unui scriitor, nu altfel se prezintă pînza care-și propune să capteze Weltanschauung-ul La Belle Époque prin intermediul biografiei unui personaj în același timp tipic și excentric (tot așa cum Flaubert era urs, dar și șopîrlă).

Personajul respectiv, medic ginecolog, dandy, afemeiat și pionier al medicinei, pe numele său Samuel-Jean Pozzi, e prezentat de autor inițial prin intermediul unui splendid portret semnat de John Singer Sargent, introdus așadar prin intermediul unei mise en abîme, pentru ca, pe parcursul acestui roman-hibrid, să devină din ce în ce mai evident că persoana lui nu este altceva decît tot o mise en abîme a epocii. Și, dacă vrem să exagerăm cu punerile în abis, nici în cadrul portretului nu scăpăm de ele, căci ce altceva ar fi degetele personajului, care reprezintă punctul de fugă al imaginii? Ei, pornind de la portret, Barnes pleacă într-o aventură detectivistică legată de acest personaj și, prin intermediul unei rețele dense de relații ce nasc alte portrete, reușește să redea spiritul unei felii din istoria Franței (și nu numai, pentru că multe personaje traversează Canalul Mînecii, sau cel puțin își doresc s-o facă). În umbra lui Pozzi cresc alte personaje de multe ori mult mai interesante, cum ar fi Contele de Montesquieu-Fezensac, homosexual presupus a fi modelul Baronului de Charlus, dar și cel al lui Jean des Esseintes, din celebrul În răspăr al lui Huysmans. Un alt personaj fascinant al acestui „studiu în roșu” este Prințul de Polignac, tot homosexual, care-și vinde în mod fericit blazonul, căsătorindu-se cu o foarte bogată americancă lesbiană, căsătorie ce se vădește a fi extrem de fericită, spre iritarea lui Montesquieu. L-aș aminti și pe Henry James, adevărat cap de pod al acestor dandy francezi care descind în Anglia sub diverse pretexte. Revenind la fascinantul domn Pozzi, burghez sadea, dar care se înconjoară cu toți acești aristocrați, fustangiu notoriu – printre partenerele cunoscute numărîndu-se Sarah Bernhard, văduva lui Bizet, poeta Judith Gautier (care e personaj și în Sînt dinamită, biografia lui Nietzsche scrisă de Sue Prideaux, unde apare ca muză a lui Wagner ce reușește s-o scoată din minți pe Cosima) sau Emma Fischoff –, dar un profesionist recunoscut la nivel mondial, care salvează viețile nenumăratelor femei ce-i trec pragul cabinetul, purtător al spleen-ului de epocă, dar și un tip plin de energie, el este suma propriilor paradoxuri, revelatorul în care se scufundă hîrtia fotografică, un vector uman al progresului.

Nu trebuie uitat că același Pozzi poartă în ființa lui paradoxală întreaga energie a gestului lui Barnes, unul plin de „dojană” la adresa Brexit, la adresa unei națiuni care a ales retragerea în insularitate – pe cînd, pare a spune Barnes, insularitatea nu a existat nicicînd, a fost o iluzie, așa cum e cea care ne face să credem că putem înțelege complexitatea unui om urmărindu-i detaliile biografice. Excelentă traducerea lui Radu Paraschivescu.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.