Decupajele traumei

● Simona Preda, Cabinetul albastru, prefaţă de Cristina Bogdan, Editura Litera, 2021. 

Pretextul narativ, destul de facil, este acela al confesiunii derulate în timpul unor şedinţe de psihoterapie. Eroina cărţii intră într-un tipar al femeii vulnerabile, amintind de prozele lui Eugen Barbu, de Cristian Teodorescu (cel din volumul Maestrul de lumini), de Bedros Horasangian (vezi Parcul Ioanid) sau, mai recent, de prozele lui Dan Lungu (vezi Băieţi de gaşcă).

Pomenesc cele cîteva staruri ale prozei noastre scurte, pentru că văd în Cabinetul albastru un soi de nuvelă de mari dimensiuni, integrabilă mai degrabă unui astfel de filon narativ şi tematic. Asumată la persoana întîi, vocea aparţine unei femei vulnerabile, traversînd un interval nedefinit al crizei („eu nu am făcut nimic interesant cu viaţa mea”), şi care meditează nu doar asupra propriei biografii, ci şi asupra marilor teme ale psihologiei (inclusiv) motivaţionale, ale relaţiilor de cuplu, ale nefericirii în dragoste, şi nu numai. Pericolul este acela al contrastului dintre excesul de introspecţie şi temele acesteia. Eroina procedează la o exhibare a unei feminităţi, dar şi a unei frivolităţi ce evocă scenarii bătătorite din romanele lamentaţiilor erotice prelungite: „Cînd renunţi la un om, trebuie să smulgi şi amintirile frumoase sau ele pot rămîne?”; „La mine Cupidon a stat cuminte, picior peste picior şi doar a rîs sarcastic” etc. Miza personajului pare, în cele din urmă, redusă la un aspect destul de clar: „îmi doream să îmi regăsesc stima de sine”. De aici se nasc, la nivel de ansamblu, o anumită monotonie şi o anumită previzibilitate ale firului narativ. Soluţia enunţată de către psihoterapeută provine din aceeaşi casetă tehnică: „detaşează-te”.

Cred că autoarea lucrează mult mai bine pe spaţii mici. Tocmai de aceea anumite poveşti derulate lasă impresia că provin din alte ritmuri narative. Şi astfel se nasc stridenţele mai sus amintite. Peste decorul şi tihna unui fotoliu „în care stai desculţă, cu un picior sub tine, cu o cutie de îngheţată şi urmăreşti un serial de pe Diva TV” se interpun violent evocarea tragediei unei femei cumsecade şi extrem de iubite de către copii, decedată în urma autoprovocării unui avort, ori moartea unor puşti care se jucau într-un spaţiu periculos. Între aceştia se detaşează figura lui Sergiu, un colecţionar de timbre cu fluturi şi cititor asiduu de Jules Verne, Cireşarii & Comp., înghiţit în urma unei alunecări de teren, în timp ce explora interiorul unor galerii abandonate, pe care autorităţile nu le semnalizaseră în vreun fel: „Excavatorul – din acela ca o cupă, nu ca un cleşte, nu ştiu să explic, îi desenez în aer doamnei G. – ridica pămîntul haotic. (...) La un moment dat, cînd a ridicat-o... Atunci am văzut. Era un cap. Un cap de copil. Cu sînge şi ţărînă”. În astfel de pagini (poate cele mai bune), autoarea reconstituie, discret şi eficient, în datele fundamentale, o lume şi traumele ei. Poate că aici ar fi meritat glosat şi decupat. În paginile imediat următoare, însă, eroina se ocupă, sentenţios, printr-o contaminare a perspectivelor, de chestiunea ataşamentului, prin formulări din care ies în faţă alte sfere, şi mai puţină literatură: „Deci atunci reţinerea de a te apropia sufleteşte este potenţată de posibila şi iminenta plonjare în solitudine?”.

În mintea personajului principal se află un du-te-vino al ideilor şi al trăirilor, se discută despre misoginism (paradoxal, eroina pare să deţină o toleranţă crescută faţă de această maladie), despre ghicitul în cafea, despre periatul pisicilor, despre şocul adolescentin de a revedea fostul iubit la braţul unei alte fete etc. Spectrul lamentaţiilor prelungite, unele desprinse parcă din sfera lui plîngeam cînd îi vedeam împreună, este contrabalansat de cîteva descrieri statice, pe care ochiul eroinei, iscusită pictoriţă de icoane, deşi aflată într-un blocaj de inspiraţie, le înregistrează: Bucureştiul, udat de ploaie şi văzut de sus dintr-o mansardă, un octombrie al siluetelor deprimante, al culorilor mohorîte, al mîinilor „grobiene” cărînd sacoşe mari de rafie, pe rute parcă prestabilite etc. Aspectul mozaicat conferit textului de către metafora psihoterapeutică a cailor „cu orbitele albe”, personaj colectiv, coagulant şi fantasmatic care invită invariabil la un soi de ataraxie, ar fi trebuit dezvoltat, la fel ca unele portrete, abandonate prematur: mama, bunica cea „rea”, prietenii din copilărie/adolescenţă etc. Fără a confirma, romanul de debut al Simonei Preda promite.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.