Deceneu şi ultimul cronicar literar
La începutul verii, revista Observator cultural a publicat, în cîteva numere consecutive, o admirabilă și foarte substanțială anchetă, realizată de Bianca Burța-Cernat, despre „impasul actual al criticii de întîmpinare“, anchetă la care au participat aproape douăzeci de critici literari, care au încercat să răspundă la o serie de întrebări orientative, reluate aici fără ghilimele: Este cronica literară o specie caducă în anul de graţie 2016? Dar aşa-numita „critică de autoritate“? Se află, astăzi, cronicarul literar (şi cronica literară) într-o criză de legitimitate; care ar fi cauzele? Ce se pierde (sau ce se cîştigă) prin slăbirea autorităţii cronicarului? Pe ce coordonate s-ar cuveni redefinit, în contextul socio-cultural actual, rolul comentatorului de literatură română contemporană? Înainte de epoca „douămiistă“, critica literară era, la noi, o ocupaţie aproape exclusiv masculină. După 2000, raportul de forţe s-a modificat, cel puţin într-o anumită măsură, prin pătrunderea şi afirmarea, în „arena actualităţii“ literare, a mai multor comentatoare; cum comentaţi acest fenomen? În ce măsură mai înainte amintita „arenă“ a actualităţii literare este un teritoriu al unor relaţii de putere? Cît de mult se înrudesc (şi pe ce porţiuni se intersectează) „politica literară“ cu politica propriu-zisă?
După cum se vede, întrebări grele și consistente, care bat în multe direcții și, în ciuda numărului mare de participanți, s-a răspuns aproape la unison, fără note discordante (ancheta este disponibilă integral, pentru abonații online, pe site-ul revistei). Pentru că la vremea respectivă am ratat participarea la această anchetă, scriu/reiau și eu aici, în propria-mi formulare și sistematizare, cîteva idei legate exclusiv de relația criticii de întîmpinare cu presa scrisă și cu mediul online.
În primul rînd, suportul. Toată lumea remarcă dispariția, treptată sau iminentă, a presei literare: pe fondul crizei din presa pe hîrtie, suplimente culturale ale cotidienelor nu mai există, iar alte cîteva reviste importante nu mai apar (ALIA, Dilemateca, Cultura, Idei în dialog); revistele de tradiție nu mai au relevanță de cînd se ocupă cu propriile parastase, iar cele din provincie fie nu au tiraj și distribuție, fie nu contează, fiind sînt doar simple afaceri culturale locale. În acest peisaj sinistru, excepții precum Poesis International, Zona Nouă sau, dacă mi permiteți, iocan, nu fac decît să arate, prin contrast, cum revistele literare românești au pierdut pasul cu vremurile și legătura cu noile generații de cititori. De partea cealaltă a presei, în zona online, și aici lucrurile sînt amestecate: popularitatea Facebook-ului a îngropat blog-urile literare care acum zece ani dinamizaseră publicistica literară (erau multe, unele foarte bune, creau emulație, produceau conținut și dezbateri). În locul blog-urilor au apărut, ca niște kibuțuri online, site-urile și platformele literare, unde însă conținutul s-a pervertit treptat sub influența importanței exagerate acordate publicului (topuri fără relevanță, cretine de-a dreptul, recenzii modeste, folosind textele de prezentare ale editurilor, traducerea unor articole din afară etc.). Cîteva platforme culturale noi, demne de urmărit, par a fi varianta 2.0 a culturii pe Internet: scena9.ro și art7.fm.
În al doilea rînd, criticii. Au rămas foarte puțini cronicari de întîmpinare care fac asta de suficient de multă vreme și care mai scriu săptămînal. Seniorii s-au retras treptat, iar cînd n-au făcut-o sau au revenit, nu și-au recăpătat relevanța de altădată (și e firesc să fie așa, critica de întîmpinare se ocupă cu imediatul, cu noile nume, formule, mode etc.). Dar s-au retras mulți și din cei consacrați în anii 2000 pe fondul absorbției lor în mediul academic – un alt lucru relativ firesc: critica de întîmpinare necesită consecvență și un anume sacrificiu în relația timp de lectură vs valoare literară, unde mai pui lipsa ei de bătaie pe termen lung; un obicei prost la noi fiind adunarea cronicilor din reviste în volum, obicei care stimulează oportunismul și întreține impostura. În fine, cronicari tineri nu au apărut într-un număr suficient: fie din cauza lipsei publicațiilor, fie pentru că această îndeletnicire, care cere timp și, cum spuneam, un anume sacrificiu, nu este remunerată. Lăsată în voia pasiunii personale, nestimulată nici de mediul academic (în continuare nu există în universități cursuri practice de critică literară de întîmpinare), nici de cel publicistic, critica de întîmpinare și-a pierdut din anvergură și pare o meserie – pentru că e o meserie care se desăvîrșește în timp – pe cale de dispariție. Rezumînd: seniorii s-au retras ori nu mai pot, adulții o fac sporadic, iar tinerii n-o mai practică.
În al treilea rînd, stilul și abordarea. Sub influența mediului academic, strivit de propria importanță, discursul critic, destinat specialiștilor, a devenit prea arid, abuzînd de slang-ul teoretic și de clișeele genului (adjective/concepte precum „autentic“ și „asumat“ nu mai înseamnă nimic), fără formulări memorabile și fără umor, avînd aceleași modele depășite și moral, și teoretic, și stilistic. În condițiile unei piețe literare mondiale în continuă schimbare, critica noastră literară tot local și tot istoric se bate în piept. Dacă Deceneu ar fi făcut critică literară, la el ne-am fi raportat! Există un respect aproape religios pentru anumite figuri din vechime sau cu autoritate în trecutul relativ recent, figuri tutelare transformate în adevărate moaște ale criticii literare, lucru care face imposibilă reevaluarea, reformarea, ținerea pasului cu vremurile. La noi există un complex al autorității: ne raportăm la ea, o proslăvim, o deplîngem, ne emasculează. Iar asta și pentru că idealul suprem al literaturii este văzut tot ca accesul în panteonul ei postum, ca prezență în istoria literaturii. Or, istoria literaturii e o iluzie academică, o pasiune pentru bătrînii colecționari de literatură! De aici și traficul de influență, compromisurile, coteriile din zona revistelor vechi și a premiilor literare acordate în buclă: pentru că istoria literară e percepută ca un scop actual al instituțiilor literare, nu drept o consecință a valorii cărților în timp.
De cealaltă parte, sub presiunea audienței imediate și a tiraniei gustului personal, fără un background critic și teoretic adecvat, textele de blog adresate amatorilor de literatură sînt superficiale: abuzează sau se confundă cu prezentările editoriale, iar aspecte precum tirajul, vînzarea, ecranizarea, premiile, topurile și listele au ajuns să conteze infinit mai mult decît limbajul, structura sau viziunea în sine a cărții. Dacă critica academică scrie pentru specialiști, criticii universitari fiind în dialog cu ei înșiși sau cu colegii lor și cu gîndul la posteritatea istoriei literare, critica de blog sau de platformă online scrie pentru mase, cu gîndul la actualitatea loisir-ului artistic, nefiind, de fapt, în dialog cu nimeni și neservind, de fapt, decît – eventual, indirect sau fățiș – intereselor editurilor. Iar dintr-o profundă neînțelegere a literaturii și o și mai mare inadecvare la realitatea culturală, dar mai ales din oportunism și dorință de prestigiu găunos, a apărut conceptul de trendsetter literar, care nu este, de fapt, decît un broscoi-hienă al online-ului.
Și (nu) în ultimul rînd, publicul. Copleșit de mulțimea aparițiilor editoriale și avînd la dispoziție, pe această piață mondială a literaturii, publicații în special străine și în general online, cititorul de carte contemporan a abandonat revista culturală ca instrument de orientare și elevare literară și caută, în locul discursului critic care converge către un verdict, ghidurile cu texte de recomandare și evaluare în regim de rating. Pentru că literatura nu mai înseamnă ea singură cultură și nu mai e doar cultură! Readership-ul este alcătuit acum mai mult din amatori de literatură decît din cititori de cursă lungă: pasiunea bate priceperea, iar gustul personal nu ține cont de confirmările autorităților sau de valoarea certificată.
Această anchetă a Observatorului cultural ar trebui să fie un wake-up call pentru cei care cred că încă mai cultivă cîmpul literar românesc. Dar nu va fi!
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.