De veghe în lanul de ocară

Există, fără îndoială, un aer de familie al scriitorilor români abia trecuţi de fatidica vîrstă de 40 de ani. Decreţei sau nu, autoficţionari sau tocmai dimpotrivă, filozofi la firul ierbii sau romancieri sadea, cu toţii – şi fiecare în parte – au un ton edificat. Ca şi cum vremea tatonărilor a trecut, ezitările s-au resorbit şi toate adevărurile proprii (sau ceea ce mai rămîne din ele cînd ni le amintim) au prins contur într-o tînără generaţie matură, care este şi cea mai activă, mai vizibilă în afară şi mai interesantă, nu doar pentru congeneri. Printre ei, cu neaşteptata sa Telenovelă socialistă, Doru Pop face o figură singulară, căci, deşi foloseşte cu măiestrie recuzita generaţiei, este – ca ton şi ethos – mai aproape de prozatorii central-europeni Attila Bartis şi Sasa Stanisic, ori de bulgarul G. Gospodinov din Un roman natural. Autenticitatea pe care o practică în acest roman autobiografic dens şi tulburător (e suficient să-i urmăriţi „unitatea de timp“ şi cele două planuri factuale, ca să vedeţi cum se destructurează angoasa) e dusă pînă la documentarea fotografică a unor obiecte, inscripţii, figuri estompate. Cu toate acestea, efectul global e unul de stranietate radicală.

Doru Pop îi scrie o lungă scrisoare propriului copil (mi-e teamă că lungi pasaje îi vor rămîne ascunse şi după majorat...) în agenda, cu greu recuperată, a tatălui mort. E vorba de trecutul apropiat, de o zonă familiară. De unde, atunci, acest efect de radicală alteritate? Poate din întîmplarea aceasta nefericită că naratorul (care îşi spune „Doru Pop“, dar şi-ar fi putut spune oricum altcumva), aflat în căutarea propriei identităţi (masculine, dar în primul rînd omeneşti), nu dă de nimeni cu care să se poată identifica. Pus în diferite situaţii pe care le putem recunoaşte, ajuns la diferite răscruci care au fost şi ale noastre, privind în diferite oglinzi care ne-au tremurat şi nouă prin faţa ochilor, personajul care povesteşte (cu un haz nebun, sprijinit de un „absurd“ de limbaj à la Hrabal, dacă pot descrie aşa fraza lui Doru Pop) ajunge să-şi ordoneze viaţa doar prin scris. Abia ordonînd falsele-impusele-reflexele identificări de parcurs, personajul principal al acestui roman îşi găseşte şi „bărbăţia“. Doar intrînd în rolul despre care nimeni nu-l învăţase nimic (nici mama imatură emoţional, nici tatăl absent, nici „Mămica şi Tătica“ – bunici prea iubitori –, nici „finul Rebeleş“, personaj memorabil, ce pare un alter ego inventat) adolescentul rebel, un Holden Caulfield de Oradea, devine bărbat: „Asta am făcut în toţi aceşti patruzeci de ani. Am căutat pretutindeni bărbăţia. Am încercat să aflu ce înseamnă să fii bărbat şi am eşuat de fiecare dată. Am pierdut tată, bunic, tată vitreg, unchi, veri şi prieteni. Dar bărbăţia n-am găsit-o.“

De fapt, oricît aş vrea să citesc cartea lui Doru Pop din afară, mă trezesc, cu fiecare frază, înăuntru. Şi într-o anumită măsură, pentru mine, efectul straniu de aici vine. Recunosc totul – toată recuzita, chiar şi jocurile băieţeşti, lexicul retro-ardelenesc, toată fiziologia „blocatarului“ supravegheat dintr-un apartament conspirativ. Îmi amintesc chiar şi inundaţiile din ’70, cînd tot Ardealul era sub ape, iar personajul D.P. se năştea, accidental, într-un spital din Baia Mare. Revăd, odată cu el, Dallas-ul de atunci, şi-mi amintesc muzica de final şi momeala: next on Dallas. Sînt de acord că povestitorul nostru semăna şi cu John Lennon, şi cu Bobby Ewing; chiar şi ceasul tatălui său, fotografiat în carte, e leit ceasul lui taică-meu, pe care-l mai pornesc doar eu de cînd el s-a dus. Iar chitara, ei, da, pînă şi chitara... Incredibila coincidenţă a funcţionat însă chiar şi în zona superstiţiilor materne, conglomeratul ăla care rămîne pînă la capăt în zona neraţională a comportamentului diurn/nocturn: „Nu mă uit niciodată în oglindă noaptea. Ea m-a învăţat că, dacă te priveşti seara în oglindă, vei vedea chipul Diavolului. Într-o noapte m-am uitat şi am văzut că Diavolul seamănă îngrozitor de mult cu mine. Şi cu Tata. Şi cu Tătica. Şi cu finul Rebeleş. Nu era bine. Ca să mă păzesc de întîlnirea cu cel rău nu ieşeam din casă decît cu piciorul drept înainte... După ce coboram din autobuz, umblam numai sărind de pe un capac de canalizare pe altul. Nu aveam voie să fac mai mult de un pas în afara distanţei dintre două capace, altfel urma să mi se întîmple ceva rău. Dar asta era o superstiţie pe care mi-o inventasem singur. Iar răul nu ţine cont de capacele puse de Societatea Apă-Canal.“ Mai lipsea să-mi regăsesc propria biografie şi în armata de ocnaş a lui Doru Pop...

De unde, atunci, stranietatea de fond a acestei simultane reconstrucţii şi recuperări de sine? Cred că din următoarea împrejurare: O telenovelă socialistă ascunde (pentru unii) şi devoalează (pentru alţii) un personaj extrem de ataşant, aflat încă „de veghe în lanul de ocară“, o fiinţă care ştie exact şi spune răspicat ce este minciuna (privată) şi propaganda (ideologică sau consumistă), ce e abuzul (cu feţele lui privat-hidoase), ce înseamnă să fii mereu „tu însuţi ca un altul“. Un personaj profund (şi de timpuriu) atins de moarte, însă al cărui umor (debordant şi structurant) ne trece încă o dată – pe noi, cititorii fermecaţi ai cărţii sale – pragul acelui trecut de care ne tot despărţim rîzînd.