De veghe în centrul lumii
Am fost convinsă, pînă nu demult, că într-un jurnal filmat toate păcatele jurnalului clasic (egolalie, contrafacere, bune sentimente etalate, reglare de conturi narcisice) sînt exacerbate. Aveam impresia, ajutată şi de filmele care pastişează jurnalul în priză directă, că nici cei mai interesanţi oameni din lume n-ar putea fi urmăriţi – ani, zile, în final ore întregi – într-un jurnal filmat care să intereseze cu adevărat. A trebuit să văd – la începutul lunii mai, cînd, la Bucureşti, a avut loc Festivalul Filmului Evreiesc – celebrul documentar al lui David Perlov, Jurnal, ca să-mi schimb părerea despre jurnalele filmate sau despre aria (restrînsă) a filmului documentar, mai mult, să ţin morţiş să văd toate filmele acestui regizor neobişnuit, întemeietorul documentarului israelian modern, dar şi un picaro cu rădăcini deopotrivă hasidice şi braziliene. Nu ştiu dacă Jurnal-ul a mai fost altădată proiectat în România; prezentarea lui a fost însă, fără îndoială (măcar pentru cei şase-şapte spectatori care erau în sala Noului Cinematograf al Regizorului Român), o revelaţie. El ar trebui reluat – episod cu episod – poate de TVR Cultural sau de o altă televiziune cu bun-simţ artistic, pentru a fi cu adevărat văzut şi la noi. Măcar pentru că – aşa cum povestea un fost student al lui Perlov, Liviu Carmely, înainte de proiecţia celor şase episoade – David Perlov are, în cosmopolita sa genealogie ebraico-braziliană, şi rădăcini româneşti.
Ce te poate face, aşadar, nu doar să rămîi lipit de scaun ore şi ore, la un documentar autobiografic despre cineva ştiut pînă atunci doar după nume, ci şi să fii cu totul captivat? În primă instanţă, aş zice, două lucruri: un fel de magie a imaginii (despre care îţi imaginezi, la început, că ţine de insolitul Israelului, al „pămîntului făgăduinţei“, dar care e neschimbată cînd camera se întoarce „pe urmele paşilor“ personajului-narator la Paris, la S˜ao Paulo sau la Belo Horizonte); apoi o emoţie continuă a comentariului (un soi de poezie minimalist-intransigentă ce foloseşte ingrediente moderniste, dar ţinteşte mai departe). Suprapunerea acestor imagini întîmplătoare (dar selectate după o ordine „a inimii“) peste tonul egal al comentariului într-o engleză cu accent, de străin, dar care povesteşte dinăuntrul lucrurilor arătate, are un impact cu totul insolit. Printr-un efect de contragere, ai deodată sub ochi nu doar cei zece ani în care David Perlov a filmat „viaţa, nu ideile“, ci o mulţime de vieţi: părinţii (o mamă analfabetă şi necunoscută, un tată magician, dispărut prin cine ştie ce număr de magie), bunicul emigrat din Palestina în Brazilia, dona Guiomar (doica negresă), Mira (soţia, întîlnită într-un kibbutz, la venirea în Israel), cele două gemene adorate (Naomi şi Jael), prieteni din Tel Aviv, de la Paris, din S˜ao Paolo, dar şi o mulţime de necunoscuţi, la fel de memorabili.
Ca în O mie şi una de nopţi, fiecare nouă apariţie deschide o altă poveste, însă Perlov filmează – în toate locurile unde exigenţa privirii îl poartă – şi străzi goale, un măturător care-şi ritmează mişcările (la prima oră a dimineţii, cînd soarele încă nu a apărut) după o muzică interioară, cafenele pustii sau ostile, uşi abia întredeschise... Iar locul, adesea obscurizat de comentariul naratorului, capătă deodată relief. Un apartament de bloc (de unde se văd Mediterana, dar şi sinagoga din apropiere), o intersecţie pariziană (Denfert Rochereau, unde locuieşte una dintre fiice), un taximetru în mers (din care Perlov filmează) sînt centre magice care coagulează viaţa într-un fel de neuitat, locuri care creează realitatea „prin vizeta-mitralieră a camerei uşoare de filmat“, cum îi plăcea regizorului să spună.
Există mai multe asemenea centre iradiante în cele şase ore de film. Unul este cel al iubirii – care, la Perlov, înseamnă atenţie, o enorm detaliată atenţie pentru chipurile, expresiile, trupurile, atitudinile, hohotele, iubiţii şi deziluziile gemenelor lui născute în 1958. Adolescente în 1973, la începutul jurnalului patern, ele, Jael şi Naomi, sînt, în 1983, cînd filmul se încheie, femei în toată firea, una – producătoare de film (şi discipolă a tatălui), cealaltă – coregrafă. Frumoase şi independente, sigure pe ele şi necomplezente, curajoase şi incredibil de optimiste, ele par crescute de această iubire necondiţionată, purificată de orice aşteptare; o mare iubire „dovedită“ într-un film care începe cu hieroglifa-semnătură a unei mame absente şi se încheie cu numele ei scris greşit, Anna Perlof, pe un mormînt brazilian – o iubire care este şi rama unei lecţii despre forţele ordonatoare ale vieţii. La polul celălalt – intrînd în viaţa aceasta intimă, cu greu ordonată – se află istoria mare şi propaganda (Războiul de Yom Kippur, masacrele de la Sabra şi Chatila ale falangiştilor creştini împotriva palestinienilor, demonstraţiile anti-război şi hohotele părinţilor care-şi îngroapă copiii): nimic eroic sau spectaculos, doar viaţă irosită, haos şi dezintegrare. De partea dezordinii regăsim şi secvenţa – ce pare iniţial întîmplătoare – unui cimitir plin de sinucigaşi, din valea Harod, mulţi dintre ei pionieri aproape adolescenţi ai primelor kibbutzuri din „ţara promisă“.
Prin magic şi poetic, prin ce are mai bun literatura personală, dar şi viziunea cinematografică, David Perlov a spus în Jurnal cîteva adevăruri – ale sale şi ale noastre – care trebuiau, exact aşa, spuse.