De la ESPLA la Bulbucata
● Petre Stoica, Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar, Editura Humanitas, 2019.
Petre Stoica, despre care scriam nu de mult că este, probabil, cel mai mare poet postbelic pe care lumea încă nu l-a citit (de fapt, este unul dintre cei mai prolifici, mai compleţi şi mai constanţi poeţi din literatura noastră), a început să fie redescoperit în aceşti ultimi ani. O antologie de poezie, alcătuită chiar de mine (Singurătatea nobleţele ei, Cartier, 2017), un album colaj cu versurile sale şi fotografii din Jimbolia, oraşul unde s-a mutat definitiv la mijlocul anilor ’90 (Ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă, Societatea Culturală „Condiţia Română“ din Petrila, 2017), o reeditare şi o traducere (Copleşit de glorie & Accablé par la gloire, Vinea, 2018) – toate acestea par să fi prefaţat cum se cuvine retipărirea singurelor sale cărţi de proză, volumul de memorialistică şi jurnalul, aduse laolaltă între aceleaşi coperte.
Amintirile unui fost corector, apărute în 1982, cuprind nouă portrete narative, de dimensiuni şi tonuri variate, ale unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni: profesorul universitar Tudor Vianu, poeţii Dimitrie Stelaru (vezi şi fragmentul de mai jos), A.E. Baconsky, Ion Vinea şi Adrian Maniu, prozatorii Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Marin Preda şi Teodor Mazilu. Student, el însuşi poet publicat, apoi corector la ESPLA („angajat măturător al greşelilor tipografice“) și redactor la revista Secolul 20, a cunoscut multe dintre personalităţile literare ale perioadei anilor ’50-’80. Amintirile, anecdotele, portretele, întotdeauna foarte calde, făcute de tînărul Petre Stoica oferă, indirect, cîteva priviri asupra unui mediu literar, în special al anilor ’50, pe cît de nefast, prin dogmatismul realismului socialist, pe atît de complex prin amestecul de impostori, oportunişti politic şi reale personalităţi culturale, artişti insoliţi, supravieţuitori ai lumii de dinainte de război. E un tablou trist, dar Petre Stoica scrie cu o deferenţă nostalgică despre lucrurile care merită cu adevărat gestul nobil al amintirii, lăsînd abia să se întrevadă ororile epocii. Îi pune în lumină doar pe aceia care duc mai departe cultura, nu politica, prin seminariile de la catedră, prin boema artistică, prin munca redacţională nevăzută sau prin marile traduceri din literatura universală. Prin amintirile sale în tonalităţi nostalgice, cu tuşe de umor, se perindă sute de scriitori, traducători, gazetari, pictori, actori, dînd astfel imaginea unei lumi vii, populate cu nenumărate personaje, nu rareori contradictorii în destinele lor aflate sub vremuri nu tocmai prielnice.
Însemnările cultivatorului de mărar, publicate în 1988, din cauza cenzurii, sub titlul Viața mea la țară, reprezintă jurnalul vieţii private a poetului din perioada octombrie 1976 – iulie 1977, cînd a trăit în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, într-o casă cumpărată cu doi ani mai devreme şi vîndută la puţin timp după data la care se termină însemnările. În cărţile sale de poezie, Petre Stoica a scris, ca nimeni altul, despre obiecte şi animale, despre timp şi natură, despre viaţa trăită singur. Cum am spus, prin poezia sa, deopotrivă a micilor miracole domestice şi a marilor drame umane, Petre Stoica a conturat un univers al lucrurilor mărunte şi al obiectelor vechi, al fiinţelor fragile şi al personajelor dispărute, al tabieturilor personale şi al manifestărilor naturii, al ritualurilor cotidiene şi al micilor sărbători, cu momente schimbătoare de lumină, nelinişte şi reverie. Provincia, pădurea, cătunul, gara, birtul, prăvăliile, podurile caselor, albumele vechi de fotografii formează geografia poemelor sale: locuri marginale sau tranzitorii, retrase sau restrînse, ascunse sau uitate.
Însemnările cultivatorului de mărar sînt o adendă a poeziei sale. Preocupările, personajele, stările sînt aceleaşi. Prozaismul său melancolic şi plin de umor se manifestă aici din plin, cartea fiind o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene, lipsite de grandoare, „de la ţară“. În afara unor note de lectură, jurnalul e despre nimic, lăsînd însă viaţa să-i pătrundă pe fiecare pagină. Scenele şi conversaţiile cu sătenii, plimbările pe malul Neajlovului şi observaţiile din natură, manevrele zilnice din gospodărie, precum creşterea animalelor şi cultivarea grădinii, toate alcătuiesc un tablou vivant, pitoresc sau liric, deseori comic. Jurnal al cultivatorului de mărar („mărarul mi-a scăpat de sub control“) şi totodată al crescătorului de iepuri („verific minuţios cuştile iepuroaicelor gestante“), numit de consăteni cînd „dom’ scriitor“, cînd „dom’ poet“, cartea e plină de poveşti din sat, de zvonuri, bîrfe şi ocheade la bufet, alimentară, dispensar, cămin cultural, poştă, colectivă sau staţia de autobuz. Dintre personajele de vază ale comunei (primarul, directorul fermei, doctorul, miliţianul, preotul, pomicultorul, pădurarul, învăţătoarea ş.cl.) se desprind însă două figuri simpatice – nea Costică şi, mai ales, coana Firica, vecina văduvă –, un fel de raisonneur-i rurali, dar fiecare cu prejudecăţile şi ticurile sale. Lumea satului ca un teatru în aer liber!
(fragment din prefaţa ediţiei)
***
Petre STOICA
Amintirile unui fost corector (fragment)
Dimitrie Stelaru nu scria în văzul altora. Pentru el, gestul creaţiei avea caracter intim, discret. Odată, bănuindu-ne dormind, l-am surprins în poziţie chircită, după cum i-o permitea patul strîmt. Se apucase de scris la lumina dimineţii de vară. Cu un ciot de creion punea rînduri-rînduri pe hîrtie. Din cînd în cînd se oprea şi trăgea cu acul fire în călcîiul ciorapului mulat pe ciuperca de lemn, sculă nelipsită din desaga-i de clochard de pe malurile Dîmboviţei. În timpul operaţiei de gospodină săracă, urmărea alte fire, ale poemului – cînd i se adunau în minte, apuca iarăşi flecuşteţul de creion, dînd în lături ciuperca. Cusutul alterna cu scrisul. Scenă înduioşătoare.
Îi respectam clipele de reverie, respectîndu-ni-le şi el pe ale noastre. În această privinţă exista o înţelegere mutuală, pe care n-o încălcam. Croia poeme, paralel croia şi planuri cu finalitate practică: procuratul celor necesare stomacului. Avea ochi de vultur şi instinct de vulpe bătrînă. O chiftea sfîrîind în tigaia de pe lampa cu petrol a Coanei Maria era subtilizată cu artă. Ca şi rufa, încă umedă, atîrnată pe frînghia din curte. Cu apucături de pie voleuse, Stelaru aduna fleacuri, Dumnezeu ştie de pe unde, cu gîndul naiv că le-ar valorifica uşor, şi încă la preţuri serioase.
Voia să mă fericească dîndu-mi un Pallady, ieftin, pe cinci poli. Desenul, în creioane colorate, pe hîrtie gri, executat cu oarecare îndemînare, reprezenta un crîmpei din mahalaua Bucureştilor de altădată. Nici vorbă de Pallady! Pastelul purta ca semnătură litera P, singurul semn ce amintea de genialul pictor. I-am tăiat elanul: „Nea Stelarule, pe cine vrei să prosteşti? Sînt eu ignorant în materie? Zău, mă jigneşti.“ S-a mulţumit cu puţin: „Bine, bine, dă-mi cinci lei.“ Fărîme de bani, din fărîmele primite lunar de la nişte părinţi ajunşi la aman. Vindea el, vindeam noi, cu bănuţii în buzunar alergam la modestele restaurante din apropiere, Mioriţa sau Izvorul Rece. Beam secărică, monopol, rareori vin. Faimoasa pară dispăruse din comerţ, prea se dovedise a fi neagră otravă pentru popor.
Sărac lipit, mereu constrîns de lipsa mijloacelor materiale, trăia la voia întîmplării. Îşi potolea foamea cu coji de pîine, cu alimente abandonate. Sub privirile noastre consternate într-o zi mîncase un cocoş fript, imposibil la gust, din pricina poştei care întîrziase predarea coletului. Pînă şi oasele i le-a fărîmat cu dinţii săi de lup. Visa bogăţii, dar în felul în care şi-o visează copiii: cu palate mirifice, cu mese aşternute prin manevre magice ca în cunoscutul basm al Fraţilor Grimm. Ele urmau să vină cîndva.