De ce moare, totuși, Ricardo Reis?

O întrebare barbară, deloc îndulcită de acel „totuși” menit să-i atenueze caracterul peremptoriu, sugestia că autorul ei ar ști „de fapt” ce stă la originea acestei expieri ficționale. Poate că îi este preferabilă, „totuși”, surorii ei gemelare „De ce trăiește Ricardo Reis?”, unde nu mai e cazul să îndulcim nimic, pentru că e o întrebare legată de atît de îndrăgitul „bun-simț” comun. În traducere liberă: cum e posibil ca un personaj să supraviețuiască inventatorului său? Și, avînd în vedere exactitatea mundană a existenței post-mortem a lui Ricardo Reis, răspunsul nu poate izvorî din același bun-simț: nu, nu putem răspunde „Pentru că ficțiunea bate viața, pentru că arta e lungă și, o știm bine de la antici, viața e scurtă”. 

Dar e mai mult de atît la mijloc: Ricardo Reis nu supraviețuiește creatorului său Pessoa, ci se întrupează după moartea acestuia. Coboară de pe vasul Highland Brigade, vas ce urcă „șiroind de ape de pe fundul mării, o navă de două ori fantomă” (Anul morții lui Ricardo Reis, traducere de Mioara Caragea, Editura Polirom) – aici v-aș ruga să adăstăm un pic, pentru că, știindu-l noi pe José Saramago, aceste cuvinte nu sînt deloc întîmplător așezate la începutul cărții – așadar, vine din străfundurile oceanului, adus de o luntre modernă a lui Caron care, aparent, face un drum invers celui consacrat de mitologie. „Consacrat”, adică dăruit Zeului. Iar inversarea acestei consacrări constituie un rapt, un furt din grădina acestuia, act care, la rîndul său, sfințește. 

Așadar, Ricardo Reis se întrupează din adîncurile mării, vine din străfundurile apelor, purtat de o navă fantomă, pentru a se incarna. Capătă identitate corporală, e aruncat în lume. Și, odată ce ai primit carne, piele și oase, iar talpa ta lasă urme în praful străzii – deși numai de praf nu are parte Ricardo Reis la debarcarea-întrupare, ci mai curînd de zloată, de „ploaie monotonă” („oblică”, freamătă să spună clișeul), menită, evident, să șteargă aceste urme –, este obligatoriu să primești și urmele istorice ale noii tale prezențe, cît de vagi ar fi ele: Ricardo Reis vine din Brazilia, unde s-a autoexilat cu șaisprezece ani în urmă, destul timp încît să se considere și să fie considerat „străin”. 

Acei dintre noi înclinați spre cîrcoteală vor mormăi că e convenabil să folosești în roman „un străin”, fiind el un observator inocent, la fel de inocent precum cititorul, care beneficiază însă de experiența istoriei literare ce-i șoptește la ureche tot soiul de informații neverosimile, cum că Ricardo Reis nu ar fi de fapt decît proiecția umbrei unui mare poet portughez pe nume Fernando Pessoa, acesta avînd atît de multă umbră în el, încît a simțit nevoia să despartă apele acestor fantasme și să le arunce în cofrajele mai multor asemenea personaje: Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Bernardo Soares. 

Noi, însă, trebuie să rămînem tari pe poziții (adînciți în tranșee, cu masca de gaze pe față, impermeabili la flagelul numit „istorie literară”) și să ne concentrăm asupra omului Ricardo Reis, care nu poate fi umbră, pentru că are, la rîndul său, umbră. E ancorat în solul arid al propriei literaturi, al „neoclasicismului” anistoric în care s-a refugiat o viață-ntreagă. Ar fi foarte simplu să spunem că Pessoa e cauza, iar Reis este efectul, am scăpa astfel de orice responsabilitate, am arunca armele și ne-am vedea de treabă. Treaba lui, adică, a lui Pessoa. El e vinovatul, el e Creatorul. 

Numai că în spatele lui Pessoa se ridică o umbră și mai întunecată, și mai ironică, cea a unui anume José Saramago, scriitor portughez cunoscut pentru plăcerea de a se juca cu certitudinile și locurile comune, în special cu cele primite de-a gata. Știm – iarăși experiența – că un anume Raimundo Silva, virtuoz al corecturii, introduce într-o carte de istorie un „nu” și că acest „nu” provoacă două avalanșe paralele: una istorică à rebours, și alta în istoria personală a acestui corector, care-și descoperă propriul mit al eroului, vorba lui Otto Rank. 

Dar în spatele lui Raimundo Silva se află acest trickster numit Saramago, iar noi nu putem ignora faptul că același creator jucăuș se ițește și din spatele lui Ricardo Reis, ba chiar ne privește și pe după umărul lui Pessoa. Atunci, ne întrebăm pe bună dreptate, cine e cauza primă? 

Excludem de aici cu vehemență Divinitatea, pentru că același Saramago a făcut-o pentru noi, în Evanghelia după Isus Cristos (traducere de Mioara Caragea, Editura Polirom). Să zicem, așadar, că Ricardo Reis ar fi, asemenea Atenei, o ființă partenogenetă, că s-ar ivi dintr-o durere exemplară de cap. Odată stabilit acest lucru, haideți să lăsăm firul acesta deja despicat în prea multe alte fire și să-l urmăm pe Ricardo Reis Partenogenetul prin Lisabona.

În vîltoarea istoriei

Ca orice ființă născută în mod miraculos, istoria îi e neclară, ba chiar stă sub semnul multiplului, adică al legendarului: de ce a plecat – a fugit, ar spune unii – în urmă cu șaisprezece ani din Lisabona? S-ar părea că motivele ar fi oarecum politice și, dat fiind că anul întoarcerii lui este 1935, putem presupune că aceasta are loc din cauza morții bunului său prieten Fernando Pessoa, dar și a unei relative și înșelătoare stabilități politice. „S-au schimbat multe” este refrenul ce-i însoțește repatrierea: de la șoferul de taxi ce-l duce la hotel și pînă la micii diavoli care populează acel spațiu de tranzit, acel purgatoriu politic în care își petrece o bună parte din scurta lui existență lisaboneză. 

Așa cum avea să afle recent întrupatul medic exilat, lucrurile stăteau mult mai bine în prezentul romanului: patria avea un Tătuc, om serios ce veghea asupra nației. E vorba despre același Părinte care l-a fascinat și pe chiriașul român de pe Rua de Saudade nr. 13, doar la cîțiva ani după întruparea și dispariția lui Ricardo Reis. În mod paradoxal, ordinea și disciplina salazariană ar fi trebuit să-i convină neoclasicistului Ricardo Reis, asta în condițiile ideale, de laborator, ale texistenței sale sintetizate în citatul pe care al doilea său tată, Saramago, îl așază pe frontispiciul romanului: „Înțelept e cel ce se mulțumește cu spectacolul lumii”.

Dată fiind relația ambiguă dintre fiu și tatăl său vitreg, Reis se va vedea atras în vîltoarea istoriei, ca spectator un pic mai implicat decît i-ar fi convenit: deși aparent Cosmosul Tatălui Patriei (al treilea tată, prezent doar indirect, prin grija față de națiune și decupajele din presă) e, ca orice cosmos, unul lipsit de prihană, apropierea scoate la lumină crăpăturile prin care țîșnește apa Istoriei: demagogia, populismul, patriotismul găunos, nașterea dreptei militarizate, a organizațiilor paramilitare naziste, idealizarea „civilizației creștine”. Pentru Ricardo Reis, idealul îl constituie Grecia Antică, iar aceasta, ca orice formă de idealizare, este doar forma mentis, refugiu, am spune noi, proiecție, ar spune alții. Unde să fugi, atunci cînd lumea nu-ți este prielnică, dacă nu în tine? 

O a doua fisură majoră în armura neoclasicistului Reis este lama cu două tăișuri a erosului tomnatic: pe de o parte, aventurile anonime, nocturne cu camerista Lidia, sora unui marinar ce poartă în sînge rebeliunea socialistă și moartea, de cealaltă iubirea pură față de tînăra burgheză Marcenda, cea cu un braț paralizat. Marcenda este statuia clasică, ce nu poate oferi împlinire (brațul ei nu poate îmbrățișa, nu-i așa?), iubirea pentru ea e o parodiere a mitului lui Pygmalion. Galateea aceasta, aflată și ea în căutarea întrupării – prin varianta vindecării – se va retrage în piatră odată ce va contempla imaginea îndrăgostitului aflat în pragul bătrîneții. La fel se va retrage și Lidia, care va căpăta pe parcursul romanului „conștiință de clasă” sub imperiul morții tragice a fratelui. 

De ce trag toate aceste personaje de Ricardo Reis? Ce-l face atît de atrăgător pentru „oamenii” din jur? Poate fi ambiguitatea lui, misterul care-l înconjoară, faptul că e văzut uneori vorbind singur – pe cînd, aflăm noi, nu vorbește singur, ci cu strigoiul prietenului Pessoa, ancorat și acesta timp de un an de propriul mormînt –, disponibilitatea lui pentru tragedie. Care tragedie, doar noi o știm, nu e altceva decît o comedie necruțătoare, pentru că este tot timpul amînată.

Chiar și poliția e atrasă de acest personaj fantomatic: în spatele anchetei binevoitoare se ascunde o întrebare neîntrupată: de ce să te întorci? Și nu neapărat în Portugalia, ci în Istorie: de ce să te întorci pe tărîmul suferinței, odată ce ai primit, vorba lui Silenus către Midas, cel mai mare dar posibil: acela de a nu te fi născut? Prelungirea acestei întrebări nerostite ar fi „De ce să intri în Istorie, dacă soarta te-a ferit de ea?”.

S-ar putea crede că Ricardo Reis ratează niște șanse pe care i le scoate tatăl său adoptiv în cale și poate că așa e: în majoritatea romanelor lui Saramago, un bărbat aparent lipsit de vreo persona strălucitoare iese tardiv din cocon și se dezvoltă în contact cu Erosul. Nu și aici: de ce oare? O fi la mijloc antipatia pe care Saramago o resimte față de heteronimul lui Pessoa? Nu cred: în fond, în Evanghelia după Isus Cristos, cel mai simpatic personaj e Diavolul, ceea ce nu-l face pe personajul Isus să fie mai puțin atrăgător pentru noi, muritorii cititori.

Ricardo Reis ratează șansele pentru că-și urăște tatăl adoptiv: simte că evoluează în Purgatoriu și că acesta nu e altceva decît laboratorul unui scriitor indiscret care l-a scos din neființă. El este persona gata să... gata să iubească, gata să se implice, gata să acționeze, dar toate aceste posibilități îi sînt impuse. Adevărata cale naturală pe care o îmbrățișează este cea a detașării: rămîne, pînă la capăt consecvent datelor biografice și trăsăturilor de personalitate pe care i le-a dăruit Pessoa. Dacă poetul-cauză e legat de propriul mormînt, tot așa heteronimul întrupat e legat de strigoiul Tatălui. 

La împlinirea anului de bîntuire, cînd fantoma Tatălui dispare, fiul își decide la rîndul său soarta – mult spus „decide”, dat fiind că el nu are putere de decizie decît în spațiul condiționat al laboratorului – și pășește cu seninătate înapoi în deșertul istoriei literare. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.