Dăm „like” la natură
● Gabi Eftimie, Sputnik în grădină, Editura OMG, 2020.
În volumul Sputnik în grădină, Gabi Eftimie face o propunere foarte coerentă de poezie eco, adică de poezie cu proiect filosofic, cu angajament politic și cu o îndemînare care nu-i la îndemîna multora. Punctul ei de plecare este alergia modernist-avangardistă la natură, adică respingerea clișeelor romantice de către citadini sofisticați, enervați de utopismul impenitent al unei civilizații gata să facă implozie. Secolul curent a inventat alergia la această alergie, justificată filosofic prin postumanism, iar politic prin ecologism, descoperind ipocrizia „umanismului”, de fapt o simplă formă de camuflaj al egoismului capitalist, care pretinde că apără comunitățile oamenilor de, să zicem, închiderea minelor de cărbune, dar distruge în același timp, temeinic, șansele de viață pe termen lung ale acelorași oameni și ale urmașilor lor. E un proiect intelectual care mă interesează, recunosc, și o politică pe care o susțin, dar de la distanță, fără implicare, cam așa cum semnalezi aprecierea pe Facebook prin apăsarea unui logo colorat.
Desigur, poezia eco nu se poate cufunda inocent într-un neoromantism fără perspectivă istorică, în simpla contemplare a naturii; de altfel, ideea de „natură” rămîne în continuare suspectă, așa cum o arată titlul de mai sus, cules din volumul lui Gabi Eftimie. Lumea minerală, a animalelor și vegetalelor nu e o enclavă izolată, care trebuie salvată de sine însăși în rezervații, așa cum propovăduiește doctrina dezvoltatorilor imobiliari sau a eurocraților. Orașul întreg e, deja, natură, cu asfaltul și praful străzilor, cu cîinii de companie și cu firimiturile de pîine din autobuz: „Culeg / firimiturile lăsate de ceilalți și încerc să / ghicesc: pîine, biscuiți, falafel? În față / «parcul: plămînul verde al orașului»”. Iar peisajul cu gunoaie e tot peisaj, mai straniu decît altele pentru că mai recent, mai tranzitoriu: „din mașină, / pescărușii înșiruiți pe brazdă par / pungi de plastic fosforescente, / aruncate aiurea”.
Problema care se pune unei astfel de poezii este una stilistică. Cum să exprimi empatia cu ceva ce nu îți răspunde, evitînd sentimentalismul populist, emoțiile canonice? Soluția lui Eftimie este de a scrie o poezie rece, detașată, care împrumută distanța afectivă, „too cool for school”, caracteristică promoției postdouămiiste. Poemele sînt, de obicei, scurte și fragmentare, zgîrcite verbal, compuse din imagini deconectate sintactic, dar fără sentimentul agonic de la ultimul Bacovia. Observația e succintă, empatia e minimă și își asociază ironia sau postironia. Retează expansiunile afective prin trecerea la engleză („Deasupra noastră, sitarul de pădure, cruising by”) sau prin aluzia culturală impenetrabilă („Dar, între timp, armonie, mierla-n copac: / on and on till the break of dawn”) sau neglijentă, formulată ca un reproș („Din cauza miopiei, Monet. Manet? Las’ așa”).
În același timp, poeta amestecă peisajele sălbatice cu detaliile domestice, într-o devălmășie programată: „cascada, un duș uitat / deschis pe veci / modelul cu valurile mării prin gărduleț / felul în care macii cu petalele de hîrtie de / șervețel / reînvie în fiecare dimineață / cîmpul prost developat toamna / acoperit de un strat în plus, plastifiat / verdele serios al pădurii într-o zi înnorată, / mirosul ei de scorțișoară”. Cascada e un duș, marea e un macrameu, macii sînt gunoi virtual, cîmpul e procesat tehnologic, pădurea servește un ceai. Cititorul e invitat să nu mai recunoască o demarcație între înăuntru și înafară, între natural și artificial, între aici și acolo. Defamiliarizarea aceasta ține de un program politic, implicînd refuzul ideologiilor de tipul „noi versus ei”, vinovate de tot felul de păcate. Desigur, dacă ne-am afla pe tărîm politic, asta ar însemna că urmează să ni se livreze o nouă ideologie, pe care pe urmă ne-am putea distra deconstruind-o, sancționîndu-i inevitabilele utopisme, derivele de la real. Dar, în poezie, avantajul e că nu trebuie să livrezi nimic în mod special. Ermetismul sintactic al lui Eftimie are meritul de a o scuti de discursuri. Ea descrie scene, momente, „microfenomene observate acasă”, într-o manieră fulgurantă, non-narativă. Uneori aceste scene sugerează o nevroză discretă, alteori nici atît.
Reversul, desigur, e că cititorul poate alege să nu colaboreze pînă la capăt cu această viziune, să stea deoparte, să-și măsoare și el empatia. Dacă volumul poetic nu spune o poveste, și are tot dreptul să nu o facă, atunci cititorul urmărește cu circumspecție reprezentația, notează reușitele (spații verzi, roboto mono, se vede soarele prin mine, tehnofosile, piscine fumegînde), dar și poemele neutre sau indiferente (de obicei poeme scurte, care nu au întotdeauna timp să configureze o scenă). Aprobă și trece mai departe.
Dau și eu like la poezia lui Gabi Eftimie.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.