„Cuvintele sînt bune conducătoare de curaj, de iluzie.”

# Adrian Alui Gheorghe & Vlad Alui Gheorghe, Mușcătura de măr. Un dialog monografic, Editura Școala Ardeleană, 2023.

Între cărțile de non-ficțiune ale optzecistului Adrian Alui Gheorghe (nu-s deloc puține sau rare, în tot felul de genuri –eseistică literară, politică și morală, dialoguri, epistolar, publicistică etc.), Mușcătura de măr e, cred, cea mai consistentă și mai eclactantă. Autorul remarcabilelor Îngerul căzut (poezie) și Urma (proză) s-a dovedit mereu un scriitor transgenerațional și rezilient, unul de cursă lungă, cum s-ar zice, adică versatil, constant și substanțial. Posteritatea prietenului Aurel Dumitrașcu, dispărut prematur în 1990, de care s-a îngrijit exemplar, la fel ca și impresionanta frescă a „Epocii de Aur” din masivul volum de corespondență Frig au fost doar cîteva din reperele care l-au menținut pe Adrian Alui Gheorghe între autorii foarte vizibili ai literaturii române contemporane. Deși arhivat ca poet în efigia generației sale, poezia n-a fost niciodată, pentru el, Ultima Thule.

Mușcătura de măr, ziceam, e o carte care-l pune din nou pe autor pe harta aparițiilor recente de luat în seamă. E vorba de un lung text în formula Q&A (sînt aproape 400 de pagini), un întins eseu autobiografic unde provocările interogative aparțin chiar fiului său, Vlad Alui Gheorghe, nimeni altul decît tînărul poet douămiist, cronicar muzical și rock singerVlad A. Gheorghiu. Acest parteneriat literar tată-fiu e inedit (nu-mi amintesc să mai existe ceva asemănător pe piața autohtonă, dar îmi amintesc, totuși, o ediție FILIT care a avut exact acest profil, la un moment dat, și unde au fost prezenți și sus-numiții) și e foarte ofertant, intelectual vorbind. 

„Fiul întreabă scurt, tatăl răspunde lung”, ar fi, pe scurt, mecanismul pe care se construiește cartea, dar nu e numai atît. Co-autorii lămuresc asta într-o notă preliminară, ea însăși un splendid text despre ideea de transmitere culturală, deopotrivă biologică și pedagogică. Reciprocitatea e subînțeleasă, anulînd distanța vîrstei și a experienței („trăim într-o epocă în care, dacă tatăl nu învață, în același timp, de la fiu, este pierdut”), iar autenticitatea celor spuse e bemolată conștient de jocurile memoriei și, evident, ale literaturii. Există „o oarecare coerență a spațiului memoriei” și „o oarecare versatilitate a adevărului”, ni se spune în prealabil, prin urmare informațiile precise alunecă pe nesimțite în zona poveștii, a discursivului, a salturilor cronologice, a analogiilor și a parantezelor relevante. 

Programat ca o sumă de răspunsuri unice ale tatălui la întrebările unice ale fiului, trimise pe e-mail o dată pe zi, între ianuarie – decembrie 2022, pe parcursul unui an întreg, deci, volumul redeschide, de fapt, autobiografia fragmentată a unui scriitor trecut deja în toate arhivele timpului său. E, mai întîi, un scriitor reprezentativ pentru generația sa și apoi e unul care a trăit o istorie complicată, foarte diferită de cea a fiului. De aici se ivește necesitatea unei transmiteri formatoare, care să faciliteze atît o aprofundare a relațiilor de familie (nu c-ar fi fost nevoie), cît și un transfer de biografeme esențiale, importante pentru înțelegerea unor fapte și atitudini bine circumscrise temporal. Ele nu întotdeauna au fost mărturisite deplin sau – cam totuna pentru un autor de literatură – n-au fost transfigurate adecvat în operă.

„Scriitorul matur”, spune cel mai în vîrstă, „a trăit o istorie cît pentru mai multe vieți, așa că nu este de neglijat calitatea de martor a acestuia”. Urmașul trebuie să cunoască, mai întîi, să afle de la sursă, am zice, apoi să-și asume libertatea de a reține, de a prelua, de a selecta și de a adapta ce crede de cuviință. Această libertate e direct proporțională cu aceea de a pune orice fel de întrebări, inclusiv întrebări incomode și aparent obraznice (despre primele experiențe erotice, de pildă, despre prima beție, despre relațiile cu Securitatea și cu apropiații cunoscuți ca informatori, despre mult clamatul cîndva statut de „disident”, de „urmărit” sau de „erou al Revoluției”). 

Lunga convorbire dintre ei nu trebuie să semene, ni se spune, cu o antologie sapiențială universal valabilă, ultimativă, eventual venită la pachet cu obligativitatea însușirii (sînt invocate, în acest sens, celebrele Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie), nu trebuie să fie un dosar de viață exemplară, un monolog sfătos și pedant, dimpotrivă, ea trebuie să se apropie de un deziderat mai degrabă socratic. Influențate de aburul nostalgic al amintirii, de dispozițiile și lecturile din momentul alcătuirii răspunsului, de relativitatea înnăscută a oricărui lucru supus timpului și morții, de subiectivitatea inerentă a intelectualului și a scriitorului profesionist care știe că orice cuvînt e tranzitiv, reflexiv și trădător, răspunsurile nu dovedesc nimic clar și definitiv. Sau, altfel spus, ele dovedesc că a trăi și a scrie sînt două vocații importante pentru un autor profesionist de literatură. De fascinantul lor spectacol te poți bucura gratuit și liber, judecățile etice sau estetice trebuie lăsate unei posterități foarte îndepărtate, de va fi cazul.

Crochiu genealogic

Sinonimă cu întinderea lui, diversitatea tematică a volumului de dialoguri e cu adevărat uluitoare și ea imită cumva în scris spontaneitatea unui taifas față către față. Sînt mulțime de subiecte la care Vlad Alui Gheorghe își provoacă avid tatăl în fiecare zi a anului 2022. Pe unele îl somează să le repete (epoca lui „cînd eram mic, îmi spuneai...”, a lui „ziceai cîndva că...” sau a lui „știu de la tine că...” impune reiterări ample), pe altele să le completeze, pe altele să le spună pentru că pur și simplu nu le știe. 

Astfel, biografia tatălui se redescoperă în cercuri concentrice, în cîmpuri de memorie intersectate și suprapuse, dar într-o mișcare mereu centrifugă, legînd fapte, întîmplări și idei în piese monolitice care se subscriu fluent întrebărilor. O fac cu o alonjă uneori lirică, alteori povestașă, uneori pur faptică, alteori cu iz de parabolă și de eveniment neverosimil în desfășurare și finalitate. Nu exagerez, unele dintre relatări, fie ele dramatice sau comice, par rupte dintr-o antologie de proză scurtă, tot așa cum unele dintre răspunsuri par microeseuri absolut pertinente. 

O enumerare aleatorie și seacă a reperelor nu acoperă deloc bogăția de conținut a secțiunilor cărții, delimitate de trecerea fiecărei luni, fiecare cu motto-ul ei: de la nașterea și copilăria în locurile eternizate de Creangă (satul Topolița, judeul Neamț, nu departe de faimoasa bojdeucă) la periplul cazon prin minele de cărbuni de la Petrila și apoi prin profesoratul minor în fundătura moldavă subîntinsă de orășele ca Tîrgu Neamț și Piatra Neamț; de la traiul ordonat de tradiții milenare într-un paradis rural devastat, la începuturile lui 1950, de război, colectivizare și comunism la cenușiul urban al blocurilor, căminelor și fabricilor industriei socialiste din 1970-1980; de la strămoși, părinți și bunici de basm la prieteni și amici de toate coloraturile morale; de la mărunta viață literară a provinciei montane, supuse cenzurii și propagandei de partid, la zgomotoasa boemă a Iașiului și a Bucureștiului de „atunci”; de la timidele debuturi publicistice în reviste școlare și primele remarcări „la centru” pînă la marile cărți proprii, la premiile naționale și la poziția de scriitor recunoscut între congeneri; de la elevul silitor și talentat la compuneri la cititorul devorator din adolescență și la mereu suspectul în ochii cerberilor politici de pretutindeni și de oricînd; de la greutățile de muncitor ici-colo, de licean la seral și de student la Litere înainte de 1989 la susținerea tezei de doctorat și la intelectualul prezent în cetate, după 1990; de la singurătatea scrisului în locuințele dintre munți la prieteniile cu cei ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici și Părintele Iustin Pîrvu; de la destinul propriu la destinele celor din jur; de la literatura personală la literatura celorlalți. 

Și dacă ar fi să le înșir doar în cîte un cuvînt, tot nu cred că aș epuiza temele „dialogului monografic” marca Adrian și Vlad Alui Gheorghe (ei înșiși recunosc „la sfîrșit că, de fapt, am inițiat numai niște teme și nu am epuizat mai nimic”): familia, credința, politica, Revoluția, marile și micile cărți, literatura română de ieri și de azi, corectitudinea politică, alcoolul, puterea imaginației, farsele, banii, sportul, jurnalistica, călătoriile în străinătate, fricile, Platon, sexualitatea, amicii și inamicii, Eminescu, postmodernismul, reușitele și eșecurile, scriitorii sud-americani, România de dinainte și de după 1989, Internetul, conspirațiile, ideologia, generațiile culturale, moartea, biblioteca, nemurirea, colaboraționismul etc.

Din grămada de răspunsuri, selectez doar un mic fragment care, între multe altele, mi-a plăcut cu prisosință. La întrebarea „De ce scrii?”, respondentul completează în stilul său o temă redundantă, probabil singurul fir roșu al acestei cărți atît de mozaicate: „Scrisul este o religie. Așa mi-am imaginat dintotdeauna, nu cred că voi ajunge vreodată să cred că paradisul promis de această religie nu există. Mi-am imaginat scrisul ca pe tentativa cuiva, a scriitorului, de a săpa cu penița un tunel într-un munte, de a croi o cale de ieșire spre un alt orizont, spre o altă lume. Scriu dintr-un instinct de conservare, cuvintele dau consistență cărnii, trupului, visului. Scriu și din frică, cuvintele sînt bune conducătoare de curaj, de iluzie. Scrisul e și o modalitate de a te ține pe tine însuți de vorbă, ca să nu vezi cît de repede se degradează totul în jurul tău. Scrisul este și colivia mea, în care m-am simțit bine, chiar dacă mi-am pierdut libertatea de mișcare”.

Mușcătura de măr e un uriaș text-autoportret, un crochiu genealogic conturat așa cum trebuie, dinspre fiu înapoi, înspre tată. Dar el e mai ales povestea unei paradigmatice supraviețuiri în istorie și o inițiere în rolul salutar al scrisului de literatură într-o lume care nu i-a iubit nici farmecul, nici libertatea. Metafora mărului exact la asta trimite, la priveliștea aparent banală a unui fruct care întruchipează o variantă umilă a perfecțiunii, la savoarea bogată a unei mușcături pe care, deși am tot căutat-o, n-am găsit-o în altă parte. Dintr-un dialog familial, a ieșit, iată, un fel de Bildungsroman în oglindă. De savurat pe îndelete, în toate aromele lui.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Acasă, departe, Editura Polirom, 2023.