Cuvinte căznite

 Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare (poeziar), Editura Polirom, 2009.

Colecţia „Ego. Publicistică“ este interesantă chiar şi numai citindu-i sumarul, în măsura în care spune destule despre publicistica de la noi. Nu mai puţin de opt autori şi-au strîns în volum articolele publicate în Dilema veche, lucru care denotă nivelul prea puţin perisabil al textelor apărute aici. Apoi, scriitorii (Ruxandra Cesereanu, Andrei Codrescu, Radu Pavel Gheo, Ileana Mălăncioiu, Tudor Octavian, Dorin Tudoran) sînt mult mai prezenţi decît jurnaliştii sau oamenii de radio/televiziune. Iar cînd zic jurnalişti mă refer la nume precum Marius Tucă şi Robert Turcescu, fireşte, nu la cineva gen Ruyszard Kapus´cin´sky, Oriana Falacci, Bill Bryson sau Jeremy Clarkson. De altfel, nu trebuie confundată publicistica cu jurnalismul: majoritatea volumelor apărute în această colecţie adună rubrici, adică texte de opinii/editoriale, mici eseuri, cronichete, pastile, uneori şi interviuri, dar niciodată corespondenţe sau reportaje de investigaţie ori de călătorie (din lipsă sau din dezinteresul editorilor?). Singurele volume cu adevărat speciale, care sînt şi jurnalism, sînt cele semnate de Eugen Istodor; concluzia fiind că avem nenumăraţi publicişti, dar jurnalişti, în sensul tare al termenului, mai deloc.

Printre cei cu mai multe titluri – trei – în această colecţie se numără şi Cristian Tudor Popescu, jurnalistul care îşi împarte, an de an, simpatia populară împreună cu Mircea Badea. Dacă literatura acestuia (modestă) o cunosc ceva mai bine, în schimb îmi e destul de greu să vorbesc despre „jurnalistul“ CTP căruia nu ştiu exact ce calităţi jurnalistice să-i atribui. Se pricepe la tenis, dar nu neapărat şi la filme (sau, mai bine zis, nu atît de mult pe cît crede), iar din activitatea de editorialist nu ţin minte decît un articol intitulat „Moarte şi muie“, un altul, de acum cîţiva ani, în care îndemna poporul să nu meargă la vot şi nişte interviuri destul de curioase în care fie punea întrebări obscure, fie refuza să accepte răspunsurile interlocutorului. E agresiv, nu are vulgaritatea şi oportunismul unor Ion Cristoiu sau Cornel Nistorescu, dar este sub Emil Hurezeanu şi Cătălin Tolontan, mai echilibraţi şi mai credibili. Altfel, CTP a reuşit să-şi creeze, cu acea charismă în negativ, imaginea unui tip nepreocupat de imaginea sa (adică îmbrăcat în trening sau nebărbierit), deşi la emisiunea de pe Pro Cinema poartă de ceva vreme o pălărie cu boruri largi, accesoriu ales nu tocmai aleatoriu.

În lipsa unui argument ori a unei note explicative a ediţiei, presupun că textele adunate în acest volum aparţin „producţiei“ publicistice din ziarul Gândul. Conţinutul cărţii e eterogen şi inegal: dialoguri, schiţe şi portrete satirice alternează cu povestiri/recenzii de film sau de spectacole de teatru, iar comentariile pe marginea unor partide de tenis sînt urmate de ceva ce seamănă cu nişte crochiuri eseistice. Oricum, nu e clar care a fost criteriul selecţiei, în afară de un anume factor al excesivului care se regăseşte – într-o formă sau alta, de la inadecvare la prost gust – în fiecare text. De pildă, e greu de înţeles constanţa şi vehemenţa cu care CTP, inginer de formaţie şi scriitor de literatură SF, respinge computerul şi cultura virtuală. Nu mă aşteptam să le ridice în slăvi, dar să facă un efort de înţelegere şi să fi discutat cu ceva mai multe nuanţe pe marginea noii lumi tehnologice în care trăim, da. Ca autor al cîtorva cărţi de proză, iarăşi, mă aşteptam ca textele să nu fie pline de atîtea clişee, numele personajelor din schiţe să nu fie atît de străvezii (precum Piguloi, Băloi sau Găunoiu), nici tonul moralizator, iar şarjele să nu fie atît de vulgare precum textul numit „Buch Călin şi dansul politic“ din care citez începutul: „Dl Călin Popescu Tăriceanu îşi întreţine, îşi răsfaţă, îşi dezmiardă aproape cu religiozitate bucile. Dosul său de vier domestic sau rinocer fără corn e enorm, bombat, explodînd de sub coada sacoului, cere parcă intrarea cu spatele, în marşarier, a premierului încă în exerciţiu la conferinţele de presă sau în Palatul Victoria, bucile anticipîndu-i şi rezumîndu-i astfel personalitatea“. De altfel, cel mai dezamăgit citind această selecţie de texte (subintitulate vanitos „poeziar“) am fost de lipsa de umor şi, mai ales, de talent literar a lui CTP. E uşor să faci băşcălie de Vanghelie, Becali, Alina Plugaru şi Elena Băsescu şi nici nu-ţi trebuie multă minte să te arăţi scandalizat că înotătorul Michael Phelps a fost, vai, surprins fumînd canabis, însă un jurnalist-scriitor inteligent este/ar trebui să fie plin de înţelegere faţă de natura umană, cu toate defectele, cu viciile, cu ignoranţa şi cu prostia ei. Se presupune că un scriitor nu trebuie să judece, ci să ilustreze şi să problematizeze conflicte, destine, caractere, oricît de demne de dispreţ şi de sărace cu duhul ar fi acestea. Intransigenţa binecunoscută a jurnalistului îi joacă însă feste celui care vrea să scrie cuvinte, nu neapărat potrivite, dar oricum „rare“. În cele cîteva crochiuri cu pretenţii de parabolă, CTP nu se poate dedubla şi e acelaşi mizantrop dezgustat de realitate ca şi în comentariile sale. Autorul e plin de dispreţ faţă de personajele negative, tonul e moralizator (la nivelul prozei din epoca lui Nicolae Filimon), iar situaţiile, replicile şi expresiile tari, destul de căznite. De fapt, CTP nu face nici o clipă literatură, ci se răzbună pe realitate.

În postura de comentator de filme, mă tem (în calitate de cinefil amator ce sînt eu însumi) că nu prinde întotdeauna esenţa a ceea ce vede. De pildă, comentînd Bin Jip, filmul lui Kim Ki-duk, nu pune în relaţie chestionarea realităţii cu tema singurătăţii, recurentă în filmele coreeanului şi atît de puternică în acest film, iar textul despre Boogie al lui Radu Muntean, în care discută doar depolitizarea abordării, este, pur şi simplu, superficial. Asta ca să nu mai zic că, văzînd No country for Old Men al fraţilor Coen, scrie: „În America se împuşcă mult şi lumea decedează prematur – asta e tot ce vrea să comunice filmul“, ratînd astfel toată viziunea aceea mitică a unei lumi fără Dumnezeu în care toţi oamenii devin vînătorii tuturor oamenilor (o temă pe care însuşi CTP a abordat-o în povestirea SF „Cassargoz“, de pildă, în care şi acolo era vorba despre nişte îngeri exterminatori, numai că într-o lume în care nu Divinitatea era absentă, dar însăşi Realitatea îşi pierdea rolul protector). Nu-i pot contesta lui CTP admiraţia pentru opera lui Orson Welles, dar invocarea lui atît de des este tot un semn de amatorism, căci, oricît de perfect ar fi, nu poţi face din Citizen Kane etalonul cinematografic absolut.

Cuvinte rare este o carte cu texte predominant culturale, dar lipsite de nuanţe, fără sclipiri de inteligenţă sau reuşite stilistice, texte încrîncenate, vag moralizatoare şi cu aspiraţii literare scrise de un jurnalist inflexibil şi blazat, pasionat de tenis şi filme, fără umor şi al cărui talent literar, dacă îl are, este constant cenzurat.