Cum vorbim despre poezie

25 septembrie 2018   Carte

 D. Sam Abrams, Între Beckley și București: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu citiți la Barcelona de un critic american, traducere de Jana Balacciu Matei și Lilica Voicu-Brey, Editura Meronia, 2018.

● Romulus Bucur, Opus Caementicium, Editura Universității „Transilvania“ Brașov, 2015. 

Există reguli tacite ale cronicii. Una dintre ele privește, aș spune, adecvarea. Nu poți recenza, de pildă, cărți care ți depășesc stricta expertiză, exersată în timp (după 13 ani de survol al literaturii române, nu e recomandat să te a-runci cu inocență spre cartea străină), după cum sînt contraindicate revenirile, trois ans après, la volume pe care, la vremea lor, le-ai ratat. E principalul motiv pentru care am ales să nu discut nici una dintre aceste cărți în cadrul rubricii mele. Dacă am ținut totuși să le comentez e pentru că, diferite fiind, acestea se întîlnesc într-un punct, după părerea mea, foarte sensibil: ambele propun moduri de a glosa pe marginea poeziei pe care, după știința mea, critica autohtonă le-a practicat rarissim. Informate, decomplexate și extrem de originale în ideație, cele două eseuri au tot ce le trebuie pentru a reconcilia cititorul cu un gen care, multora încă, le inspiră o teamă respectuoasă.

Profund reconfortante intelectual și înalt provocatoare, cele trei eseuri ale lui D. Sam Abrams se impun imediat în prima linie a bibliografiei critice privitoare la Marin Sorescu, Nichita Stănescu și Mircea Cărtărescu. Nu fac, prin asta, nici un proces de intenție comentatorilor de la noi. Remarc doar că prea puțini dintre ei și-au pus problema de a rezolva cu adevărat sistemul de ecuații pe care, vrem, nu vrem, istoria literară ni-l impune. La șase decenii de la afirmarea generației celor dintîi și la patru (deja!) de cînd autorul Căderii se impunea în Cenaclul de Luni, putem număra pe degetele de la o mînă intervențiile care au depășit granițele simplei descrieri sau ale spontanului verdict publicistic. Așa încît, scindați între asimilări necritice și refuzuri generaționiste, nu prea mai știm să răspundem scurt și eficace la întrebări elementare. Cum e, de exemplu, aceea legată de poziția acestor poeți în tabloul literar postbelic. Că, față de Sorescu și Stănescu, sensibilitatea actuală e mai degrabă rezervată, e un fapt. Dar cît e capriciu și cît evaluare în această rezervă, e greu de precizat. Situația lui Mircea Cărtărescu e, aparent, mai comodă: îl citim ca pe un campion al aluziei livrești, ca și cum poezia lui ar fi plecat din și s-ar fi întors în Levantul din 1990.

Veduta cu totul particulară în care s-a instalat îi permite criticului american stabilit în Barcelona (un chiasm care împacă fericit două continente și două atitudini) să vadă și dincolo de aceste marote. Mai întîi, pentru că n-are ezitări în chestiunea clasamentelor. Pentru el, toți trei sînt, dintru început și răspicat, mari poeți europeni. E un tip de abordare pe care, are dreptate Marius Chivu s-o remarce în prefață, nici unul dintre criticii români n-ar putea-o asuma fără o anume prudență. (Poate și pentru că, măcar de la Cioculescu încoace, sîntem cu toții prinși într-un joc de strategie a autorității care, nu-i așa, trebuie conservată cu grijă.) În al doilea rînd, D. Sam Abrams și-a trasat hărțile în funcție de receptarea internațională a acestor trei poeți, mai puțin oscilantă și, prin urmare, mai acurată.

E, cum spuneam, reconfortant să con-stați că, de exemplu, legenda numeroaselor traduceri de care a beneficiat Sorescu n-a fost rezultatul unei campanii abile de self-promoting, ci o realitate cuantificabilă. Luat în seamă de mari editori, antologat în poziții onorante, autorul lui Iona a făcut o veritabilă carieră peste Ocean. Inclusiv postumă. Și merită notat că ultimul său volum, Pragul, scris pe patul de spital în săptămînile dinaintea morții, a constituit punctul de plecare al unei opere compuse de Michael Hersch, On the Threshold of Winter. Și Nichita Stănescu e degrevat de prejudecățile care, la noi, au crescut odată cu mitul său biografic. Pe de-o parte pentru că, arată convingător Abrams, traseul poeziei lui n-a fost unul care să ducă spre fundături abstracte. Dimpotrivă: inteligența poetului a avut o dimensiune marcat realistă și jubilatorie, la antipozii gravității de tip Lucrețiu, Goethe ori Emerson. În al treilea rînd, ceea ce definește critica lui Abrams e o anumită frenezie a construcției argumentative. Eseurile lui sînt străbătute perpendicular de idee, ca de un fir de strună cu plumb în capăt: fiecare dintre ele pledează pentru imagine coerentă, la capătul căreia probele invocate (rezultate dintr-o foarte serioasă documentare) se transformă în virtutea propriilor lor misiuni finale. Știm cu toții că postmodernismul românesc e de neconceput fără Mircea Cărtărescu. Dar numai Abrams a formulat clar ipoteza că, în realitate, de la un moment încolo, scrisul poetului se îndepărtează de manifestele primilor ani de după debut, repliindu-se într-o formulă intimă și ilustrînd în mod decisiv o criză a modernității, mai evidentă ca oriunde în volumul Nimic.

Un sistem de mărturii afective

În 2015, aproape nebăgată de seamă, apărea una dintre cele mai bune cărți de poezie din literatura română a ultimelor trei decenii: Arta războiului, de Romulus Bucur. Pe jumătate antologie, pe jumătate colecție de piese inedite, aceasta împrumuta titlul de la un ciclu de poeme în care autorul dezasambla, sintetiza și remodela tot ce însemnase scrisul său de la debut pînă la momentul acela. Și anume, păstrînd intacte cele trei trăsături pe care critica literară le-a găsit definitorii pentru a-i ilustra formula, dar accentuînd-o tocmai pe a patra, despre care nimeni n-a scos o vorbă. Astfel că biografismul, priza la cotidian și dispoziția spre experiment au fost reinvestite într un context cultural schimbat: vocea care interpreta confesiunile nu se mai suprapunea cu aceea a lui Romulus Bucur însuși și nu mai descria, să zicem, atmosfera căminelor studențești din anii ’80 (așa cum se întîmplase în poemele din volumul colectiv Cinci), ci îi era atribuită unui soldat roman cu identitate variabilă. Îl cheamă tot Romulus, e cînd în campanie, cînd retras la vatră, cînd le-gionar, cînd membru al trupelor auxiliare, aspirînd la cetățenie. În toate ipostazele, însă, și pretutindeni, e urmărit de spectrul morții, care devine în chip subtil și prin acumulare macro-personajul întregii secvențe. Ceea ce, sigur, e de natură să-i sporească profunzimea, dar și (lucrul mi se pare și mai important) să divulge adevăratul cod în care Bucur își concepe poezia: unul marcat cultural, răspunzînd unor exigențe din care lipsesc modelele localiste, dar în care Pessoa și Ezra -Pound (cu falsele lui traduceri din latină și provensală) sînt veritabile stele fixe. Ce folos? Lucrul a fost prea puțin observat, iar volumul a atras, la vremea lui, nu mai mult de două cronici.

La puțină vreme după acest episod, dar într-o regie editorială atît de discretă încît, azi, mă văd nevoit să-i salut prezența ca pe o noutate, Romulus Bucur publică un eseu cu alură de joc intelectual și cu eficiență de document: Opus Caementicium. E numele unei varietăți de beton folosite în Roma antică. O bună metaforă pentru cuprinsul prezentei cărți, care reunește un grupaj de texte ce trasează, împreună, conturul unei automonografii, cu tot côté-ul drolatic pe care-l presupune o atare încercare. Pe scurt, Romulus Bucur reconstituie cîmpurile magnetice de care a depins sau încă depinde literatura lui. Își rezumă și își detaliază „genealogia“ livrescă, măsurînd distanțele care-l separă de poeții de care s-a simțit, în diferite proporții, atras. E vorba, cu cuvintele lui Harold Bloom, despre așa numita „anxietate a influenței“ de la care nici un creator (mai ales: nici un poet) n-are cum se eschiva. Prin asumare, prin posesie, prin completare, prin forme ale smereniei – cumva tot se întîmplă ca marile minți, marile sensibilități care ne-au precedat să ne trimită în prezent ecourile lor. Pentru Bucur, acestea se numesc cummings, Pound, Eliot, Stevens, Olson și Berrigan (pentru Projective Verse); dintre italieni, Montale, Ungaretti, Pavese și Saba (acesta din urmă respins virulent, ceea ce, o recunoaște și autorul, nu poate fi întîmplător); dintre români, Gellu Naum și albatrosiștii de tip Caraion, Tonegaru, Corlaciu sau Stelaru (prizați însă diferit, în doze homeopatice); și, ca încheiere semnificativă, poezia Extremului Orient, în special cea chineză, pe care Bucur o cunoaște bine și-o comentează prob ori de cîte ori are ocazia.

Nu e, propriu-zis, o bibliografie, aceasta. Ci mai degrabă un sistem de mărturii afective. Nu o dată, de altfel, amănuntele devin imponderabile: cutare poem e scris în timpul unui concert pentru pian și orchestră de Rahmaninov, altul a avut drept fundal gestul arderii unor coji de portocală. Scene, în sine, poetice. Nici mai departe, adică acolo unde Romulus Bucur își glosează Arta războiului într-o suită de false endnotes, nu e cazul să ne grăbim să stabilim filiații. Anumite sintagme latinești, în special cele buruienoase, provin din Catullus. Era de bănuit. După cum era că începutul din -Langueur al lui Verlaine comunică excelent cu timbrul decadent al grupajului. Sînt, după părerea mea, punctele forte ale acestei cărți, cele care merită asimilate deplin. Nu doar pentru a deprinde un kit de înțelegere a unui foarte important autor din generația ’80, ci, în primul rînd, pentru a exersa lectura de poezie într-o formă eliberată de infatuare și provincialism. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.

Mai multe