Cum să fii cu adevărat singur

Pe la jumătatea lui august, apariţia lui Jonathan Franzen pe coperta revistei Time a stîrnit o serie de vociferări intra- şi extraliterare care, fără îndoială, îi vor face scriitorului american la fel de mult bine ca microscandalul de acum cîţiva ani cu Oprah Winfrey. Se ştie, Oprah a recomandat public romanul Corecţii (recent premiat, pe atunci, cu National Book Award), iar Franzen s-a declarat jenat de recomandarea agăţată de coperta proaspetei sale cărţi. Oprah s-a supărat (cum altfel?) şi a declarat, în cîteva rînduri şi suficient de apăsat, că nu vrea să jeneze pe nimeni, aşa încît îşi retrage suportul. Publicitatea negativă a vîndut, desigur, cartea mai bine ca orice cronică favorabilă, însă Corecţii chiar este una dintre cărţile rare ale timpurilor noastre. Dincolo de „maximalism“ sau „realism isteric“, sub umbrela cărora a încăput, Corecţii este una dintre acele cărţi excepţionale care îţi pot suspenda timpul real şi personal pentru a te introduce într-o nouă lume ce devine, odată cu lectura, a ta proprie. Despre cîte cărţi citite în ultimii ani puteţi spune acelaşi lucru?

Şi totuşi, cînd Time l-a pus pe copertă şi a titrat cu litere de-o şchioapă „J.F. – un mare romancier american“, lumea a ridicat din sprînceană. Toţi ne pricepem la fotbal, medicină şi literatură. Iar în cazul celei din urmă, expertiza gen „nu-mi place“ e implacabilă. Ce-are a face că lecturile „expertului“ s-au oprit la cele obligatorii din şcoală, că nu înţelege diferenţa între o carte originală şi o traducere, că habar n-are în ce fel a evoluat literatura în ultima sută de ani?! Nu-i place şi pace! În fond, Franzen a meritat întrucîtva sprînceana ridicată de anumiţi cititori, căci, dacă a respins logo-ul lui Oprah, nu a refuzat niciodată să fie bun prieten cu cititorii săi. La începutul anului, în The Guardian, Franzen a răspuns la o anchetă în care îi sfătuia pe tinerii scriitori: „Cititorul este un prieten, nu un spectator şi nu un adversar“. Iar pe prieteni nu-i trimiţi la bibliotecă şi nici nu le ţii o prelegere atunci cînd îţi spun scurt: nu-mi place. Mai bine schimbi vorba.

Dar ce înseamnă un mare scriitor? M-am trezit o dată făcînd această teorie, alături de un scriitor (mare) care în acel moment voia să fie doar cool, prietenul cititorului, fratele lui. Critica îl dezamăgise atît de tare încît prefera hohotele amicilor-cititori (sau, mai degrabă, auditori, căci cei mai mulţi preferau doar să-l audă). Un mare scriitor nu e mare nici pentru că scrie mult, nici pentru că face romanul-frescă al epocii sale, nici pentru că are un impact decisiv de gust asupra cititorilor vremii sale, altfel Paolo Coelho sau Dan Brown ar fi mari şi tari. Un mare scriitor nu e cel care dă, în primul rînd, „bătălia vizibilităţii“, cel care ajunge să fie vedetă în sensul consacrat de televiziuni. Un mare scriitor nu e nici cel care apare pe coperta revistei Time (chiar dacă sub numele lui scrie: „Nu e nici cel mai bogat, nici cel mai faimos. Personajele sale nu rezolvă mistere, nu au puteri magice şi nu trăiesc în viitor... el ne arată felul în care trăim noi acum“), altfel şi Stephen King ar fi un mare scriitor, mai ales că el e şi ultimul romancier, înainte de Franzen, care a apărut pe coperta Time, acum zece ani.

Cred că un mare scriitor este cineva care înţelege, mai bine ca alţii, forma de reprezentare proprie timpului său. Cum spunea Lucian Raicu, un mare creator este „un om cu o psihologie în acelaşi timp reprezentativă şi foarte diferită de a oamenilor comuni“. Un scriitor adevărat e locul viu al unei sume de paradoxuri, iar felul său de a reprezenta lumea te scoate din propria rutină – de lectură, de viaţă, de percepţie. Ca să faci diferenţa între scriitorii de acest calibru şi micii meşteşugari care conspectează conştiincios forme, teme, tonuri literare, trebuie să ai o bună frecventare a primilor, dar şi a celor care le-au premers. Trebuie să ai habar de rupturile de nivel literar, de schimbările de gust (care nu vin din neant), de inovaţii (mai rare decît ne putem imagina).

În ce mă priveşte, Corecţiile lui Franzen mi-au tăiat respiraţia. Nu cred că am păţit chiar ca acel critic care vedea, citind Război şi pace, cum lumea reală, din jurul său, se „i-realiza“. Dar a fost una dintre puţinele cărţi care m-au făcut să cred că în orice vremuri, după oricîte orori, se va mai putea scrie literatură. Corecţiile lui Franzen – „o tragedie rescrisă ca farsă“ – este o poveste post-salingeriană despre imposibila întoarcere acasă, dar şi despre viaţă văzută ca o continuă ajustare, restrîngere, „corecţie“ a idealurilor, visurilor, destinelor proprii. Că se petrece în Midwest, Viena sau Lituania, „bătălia Crăciunului“ – pe care-o duce cu propria sa familie o „expertă a autoamăgirii“ ca Enid Lambert – are nu doar amploarea şi strategiile războaielor napoleoniene, dar şi miza (la scara istoriei personale) acestora. Totul e cum o citeşti, ce aştepţi în general de la această şansă de a accepta şi a înţelege „cum să fii singur“ – una dintre lecţiile de viaţă ale lecturii pomenite tot de Jonathan Franzen în frumosul său eseu How to be alone.

Ce înseamnă însă cu adevărat să fii singur va afla J.F. după 31 august, cînd îi va apărea noul roman Freedom, exact în mijlocul discuţiilor despre riscurile trecerii sale în liga grea, o adevărată canonizare media. Freedom va trebui să fie cartea secolului XXI, altfel noua vedetă (care, întîmplător, este şi un mare scriitor) va fi sfîşiată de gusturile indiscutabile ale amicilor-cititori.