Cum să faci bani de pe urma socialismului
Instaurarea unor regimuri politice noi în fostul bloc socialist a fost marcată de tensiuni puternice, iar conflictele legate de felul cum trebuia împărțită și reevaluată proprietatea colectivă a fostelor regimuri comuniste au reflectat și au amplificat aceste tensiuni. „Reconstituirea” proprietății private s-a bazat aici pe o înțelegere teleologică a istoriei, care a tratat perioada socialistă ca pe un accident. Mulți experți occidentali care au conceput politicile de privatizare nu știau nimic despre rețelele complexe de favoruri și relații și despre practicile economice specifice pe care oamenii le inventaseră ca parte a sistemului centralizat – sau ca reacție la el. Politicile de privatizare impuse de asemenea experți au creat un efect de domino care a sfîșiat fostele rețele sociale. Dacă mulți dintre angajații întreprinderilor de stat au susținut privatizarea lor fiindcă au crezut că „piața liberă” e totuna cu „libertatea politică”, ei se așteptau de asemenea ca firmele rezultate să continue să furnizeze stabilitatea economică și serviciile sociale care fuseseră de la sine înțelese în statul comunist paternalist.
La începutul anilor ’90, establishment-ul politic românesc a exploatat aceste așteptări. Politicienii au promis asistență socială și mai ales protecție financiară față de investitorii străini, monopolizînd în același timp împărțirea și redistribuirea bunurilor fostului stat socialist.
În zilele violente din decembrie 1989, cînd oamenii ieșiseră pe străzile orașelor cerînd libertate, un grup de politicieni din interiorul sistemului s-a folosit de revolta populară pentru a organiza un puci. Majoritatea erau comuniști cu state vechi, dar care ieșiseră din grațiile lui Ceaușescu în anii ’70 și ’80. Șocat de amploarea demonstrațiilor și temîndu-se pentru viața lui, Ceaușescu a fugit de la sediul Comitetului Central al partidului pe 22 decembrie 1989. În aceeași zi, politicienii în dizgrație au format un comitet, Frontul Salvării Naționale (FSN), menit să funcționeze ca guvern provizoriu. Liderul lor era Ion Iliescu, fost membru al Comitetului Central care se opusese în mod deschis lui Ceaușescu și comportamentului dictatorial al acestuia, dar care rămăsese un comunist convins. Cu toate că inițial nu-și doriseră să abolească regimul, ci doar să înlăture dictatura ceaușistă, grupul foștilor membri ai elitei partinice a trebuit pînă la urmă să cedeze presiunii populare, să abroge comunismul și să declare România o țară democratică. Și totuși, după cum nota Tom Gallagher, același grup a reușit „să păstreze și să amelioreze anumite aspecte ale sistemului comunist care [au devenit] baza regimului evident pluralist de astăzi”.
Întemeietorii FSN au avut foarte mult de cîștigat de pe urma faptului că au condus revoluția de la televizor. În decembrie 1989 au apărut pe ecran zi și noapte, dîndu-se drept reprezentanți ai celor care mureau pe străzi și transmițînd mesaje de susținere celor care stăteau acasă cu ochii la ecran. Folosindu-se de acest capital politic, FSN a devenit partid, cîștigînd primele alegeri din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare. În scurt timp, guvernul majoritar FSN s-a năpustit asupra Opoziției. În ianuarie, februarie, iunie și septembrie 1990, la cererea noului președinte Ion Iliescu, minerii au venit de mai multe ori la București, mai întîi pentru a amenința, apoi pentru a încerca, prin violență, să oprească amplele proteste antiguvernamentale. Această serie de evenimente a dus la moartea a patru persoane și la rănirea a aproape cinci sute. Reprimarea brutală a Opoziției a determinat multe țări occidentale să considere România o democrație eșuată și a provocat primul mare val de emigrări de după 1989: aproape 100.000 de oameni au părăsit România pînă la sfîrșitul lui 1990 pentru a se stabili peste hotare.
Sub deviza „Noi nu ne vindem țara!”, guvernul controlat de FSN a împiedicat potențialii investitori străini să vină în România, orchestrînd în același timp devalorizarea și „dispariția” rapidă și sistematică a bunurilor deținute de fosta economie centralizată. Această lichidare generală a resurselor a fost primul pas către reachiziționarea lor ulterioară de către cei care le administraseră înainte, de la directori de fabrici regionale la personaje centrale din ministerele care gestionau marile întreprinderi naționale. În analiza pe care o face restituirii proprietăților funciare din România de la sfîrșitul anilor ’90, Katherine Verdery observă că „anularea regimului socialist al proprietății” s-a bazat pe o „devalorizare și revalorizare” a bunurilor fostului sistem centralizat.
După spusele ei, esențial pentru mulți dintre cei implicați a fost să descopere ce bunuri erau valoroase acum și cum se putea pune mîna pe ele, ce practici erau relevante pentru noile tipuri emergente de valorizare și cum te puteai debarasa de lucrurile a căror valoare se prăbușea sau cum le puteai transforma în bunuri de valoare – ce sau pe cine trebuia să cunoști și ce trebuia să ai ca să poți găsi valoare în bunul altuia.
Noua putere a fostelor elite socialiste
Fostele elite socialiste au reușit astfel să-și păstreze puterea prin intermediul rețelei dense de obligații și schimburi reciproce pe care și-o creaseră în timpul regimului anterior. Și-au întărit însă alianțele politice și în virtutea cunoașterii în profunzime a bunurilor pe care le administraseră în cadrul sistemului centralizat. Oamenii aceștia știau cel mai bine cum să jongleze cu asemenea bunuri (întreprinderi sau gospodării agricole de stat, fabrici, clădiri, teren), ca și cum ar fi fost niște piese de puzzle care puteau fi rearanjate potrivit cerințelor economice ale contextului postdecembrist. Vedem asta în mecanismul circular care a susținut expansiunea rapidă a FSN: vizibilitatea politică le-a permis membrilor Frontului să facă averi uriașe și astfel să-și consolideze și mai mult capitalul politic. Prin filialele regionale și locale înființate în toată țara, partidul a căpătat tot mai multă putere pe măsură ce i se alăturau alții și alții, de la angajați ai Securității care controlaseră înainte de 1989 comerțul exterior al țării la directori ai întreprinderilor de stat și membri ai fostei elite comuniste. Rețeaua economică din jurul FSN a reprodus astfel și a întărit sistemul de relații și favoruri din perioada socialistă, încît cei care făcuseră deja parte din acest sistem au putut să-și păstreze intacte privilegiile.
Devalorizarea artificială a Centrului Vechi la începutul anilor ’90 trebuie înțeleasă ca parte a acestei strategii mai ample de devalorizare și revalorizare. Noile autorități știau că zona avea un „parfum” specific, acela al banilor făcuți cu ușurință, dar, pentru a profita cît mai mult de pe urma lui, trebuiau nu doar să-l țină sub control, ci și să-și măsoare atent pașii. Între 1990 și 1992, unul dintre cele mai importante ziare naționale a investigat cum reușiseră unii politicieni (senatori, deputați sau alți demnitari legați de FSN) să devină milionari aproape peste noapte. A descoperit un sistem întortocheat, dar bine uns de favoruri și tranzacții în cerc restrîns, prin care resursele statului erau transferate fără multă gălăgie în buzunarele și conturile bancare ale unor indivizi influenți. Printre aceste bunuri se numărau și destule magazine, galerii de artă și ateliere amplasate în Centrul Vechi. Iată cîteva exemple.
În noiembrie 1990, M.V., șeful unei filiale locale a FSN și unul dintre reprezentanții lui în Parlament, a trimis o petiție primăriei bucureștene prin care cerea trecerea pe numele său a cîtorva magazine, inclusiv a unei galerii de artă de pe strada Lipscani, cu tot cu mărfurile aflate în ele. Printr-o simplă semnătură, deputatul a devenit proprietarul magazinelor și al bunurilor pe care le conțineau, inclusiv covoare, picturi și alte obiecte de artă și meșteșugărești, care valorau în jur de 5.790.000 de lei (echivalentul a aproximativ 165.000 de dolari la vremea aceea, cînd salariul mediu lunar era de circa 100 de dolari). Același politician obținuse deja dreptul de proprietate asupra altor patru centre comerciale din alte zone ale orașului.
F.B., unul dintre membrii fondatori ai FSN și apoi membru al primului guvern provizoriu, s-a dus pur și simplu să discute cu directorul companiei de stat care administra toate centrele de vînzare cu amănuntul din București. A intrat în biroul directorului și a cerut nu mai puțin de șapte magazine, toate pe Calea Victoriei, arteră comercială majoră de pe latura de vest a Centrului Vechi.
C.I. a fost vicepreședinte al primului guvern provizoriu dintre 1990 și 1992, iar după 1992 a fost ales deputat FSN în Parlament. Soția lui a solicitat primăriei un spațiu comercial în Piața Unirii. La început a fost refuzată, dar, după ce C.I. s-a dus personal să discute cu autoritățile locale, spațiul a devenit dintr-odată disponibil și i-a fost transferat soției. C.I. a mai cerut un restaurant. Biroul primăriei i-a aprobat și a doua solicitare, iar tatăl lui C.I. a devenit proprietarul restaurantului.
Aceste exemple dovedesc că, departe de a fi fost „condamnat”, așa cum îl descrisese primarul de atunci echipei britanice, Centrul Vechi reprezenta pentru noua elită un activ de valoare. Peste geografia cartierului s-a suprapus o ierarhie de putere. Magazinele mai vizibile și care deci aduceau venituri potențial mai mari au fost preluate de personaje-cheie din interiorul sistemului, precum membri influenți ai Guvernului. Cele de pe străzile mai mici au devenit proprietatea unor reprezentanți de la al doilea nivel de putere – deputați sau membri ai filialelor locale ale FSN. Manevrele politicienilor în Centrul Vechi și în jurul lui ilustrează felul cum s-au folosit aceștia de spațiul urban pentru a-și consolida puterea și pentru a acoperi urmele furturilor – așa-zisele „disponibilizări”.
(fragmentul face parte din volumul Centrul Vechi din Bucureşti. Politică şi patrimoniu, în curs de apariție la Editura Polirom, în traducerea Justinei Bandol)
Emanuela Grama este profesor asociat și director al programului de studii globale în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Carnegie Mellon din Pittsburgh, SUA. A obținut diploma de licență în sociologie la Universitatea din București și un doctorat în antropologie și istorie, finalizat în 2010, la University of Michigan, Ann Arbor, SUA. Ediția americană a cărții a obținut Premiul Ed Hewett 2020, acordat de Association for Slavic, East European and Eurasian Studies, SUA.