Cum să dispari în trecut
● Dmitri Miticov, Numele meu e Dmitri, Editura Paralela 45, 2010.
● Bogdan Lipcanu, Fuck Tense, Casa de pariuri literare, 2010.
„...numele meu e Dmitri, sînt prins în acest corp şi nu pot ieşi“, aşa se încheie lungul poem în proză al lui Dmitri Miticov care, de-a lungul a 39 de secvenţe textuale, experimentează deopotrivă o regresie într-un trecut traumatic ficţionalizat şi o desprindere din coordonatele propriului corp. Avînd ca soundtrack – laitmotiv sonor – cîntecul „How to disappear completely“ de la Radiohead, întregul demers foloseşte ca puncte de trecere în irealitatea biografică şi biologică imagini şi sunete, iar textul acestei introspecţii progresive începe şi revine la un nivel foarte fin, aproape suprarealist uneori, al percepţiei. În spatele suprafeţei extrem de sensibile a imaginilor/amintirilor se întîmplă însă lucruri care rămîn în bună parte obscure, a căror cruzime nu e relevată niciodată pînă la capăt, astfel încît oroarea multor secvenţe e concurată doar de misterul lor („Dar toate fotografiile nu înseamnă nimic. Le priveşti şi ele te mint în faţă. Întîmplările au rămas îngropate cu grijă“).
Imaginile conturează destul de vag povestea unei familii cu trei copii, Dmitri, Andrusha şi Olguţa, dintr-un orăşel transnistrean, Dubăsari, evocat la început cu un aer uşor nostalgic, pentru ca pe parcurs să găsim o datare (sfîrşitul anilor ’90) şi să aflăm cîte ceva despre o Nouă Ordine şi despre nişte gardişti care iau prizonieri şi ucid („eu n-am văzut nici un război, doar oameni cu creierii varză“). Alte secvenţe surprind, în flash-uri, gesturile teribile ale mamei care şi-a pierdut minţile şi are dedublări mistice de personalitate, acţiunile brutale ale tatălui care-şi căleşte fiul lovindu-l în cap (ca-n romanul educaţiei violente a polonezului Wojciech Kuczok, Mizeria) sau abuzurile unui (alt) tată asupra propriei fiice – secvenţe de familie disfuncţională şi traumatiza(n)tă ca la un Cristi Popescu post-război. Aceste traume niciodată istorisite/înţelese pînă la capăt – „Dmitri-ce-se-întîmplă-cu-noi“ este un vers-refren – rămîn acoperite de o peliculă a memoriei a cărei tensiune încearcă să fie străpunsă de perspectivele mai multor discursuri uneori chiar în cadrul aceleiaşi secvenţe: vocile lui Dmitri şi Andrusha („Mama, cînd mi-e frică, spune să îmi aduc aminte de numele meu, că trece“), dar şi ale altor personaje secundare, unele întîmplări sînt istorisite la persoana a treia, alteori Dmitri i se adresează direct lui Thom Yorke povestindu-i, la un moment dat, despre dispariţia Olguţei. Lirice sau narative, secvenţele sînt construite în bună parte conform sintaxei, întunecate şi deseori sîngeroase, a coşmarului şi a delirului, a dereglărilor psiho-senzoriale („Dereglări chimice“ se intitulează unul dintre texte) care amestecă amintirea, visul şi halucinaţia, trauma, viziunea şi fantezia, derapajele clinice, trip-urile chimice şi (auto)abuzurile fizice. Toate aceste manifestări rămîn captive în corp şi în minte, căci „totul trebuie păstrat cu grijă, înăuntru“ ca într-o memorie a Pandorei. De aici şi nostalgia dispariţiei, a refuzului de sine şi de realitate, a decroşării de la existenţa şi amintirea traumatică („I’m not here / this isn’t happening“, cum elegiac frazează Thom Yorke, eroul-salvator al lui Dmitri).
Rememorativ-introspectiv, poemul dereglării interioare al lui Dmitri, cu un posibil substrat conflictual naţionalist, rămîne, totuşi, prea obscur în datele sale factuale, probabil şi din teama de a nu politiza trauma. În ciuda (şi a) structurii cam haotice a secvenţelor, nivelul senzorial fin al amintirilor, atmosfera schizo-apăsătoare şi imaginarul psi-horror pe muzică alternativă fac din acest volum unul demn de interes. Dmitri Miticov merită citit.
„Fuck Tense e un trip adolescentin în marginea ruinelor comuniste. Unii vor spune că nu e poezie. Altora li se va zbîrli părul pe ei de emoţie...“ – aşa sună prezentarea cărţii lui Bogdan Lipcanu pe site-ul editurii, care iese, astfel, în întîmpinarea eventualelor critici. Cum este şi a mea. Şi nu e vorba de prozaismul versurilor, ci de faptul că, aşezate unul după altul, versurile nu că arată, dar sînt doar enunţurile unor schiţe perfecte sau ale unor legende urbane din comunism: „Se zicea că Nicu a pierdut la poker / herghelia de la Mangalia / că l-a aruncat de la etajul 10 / pe Florin Piersic / că i-a smuls unghiile Nadiei Comăneci / şi a violat-o / că l-a împuşcat pe Duckadam în mînă / că i-a luat jeep-ul primit la Sevilla etc.“. Cele mai multe dintre aşa-zisele poeme sînt, de fapt, nişte relatări, descrieri, explicaţii sau adaosuri contextuale (cum este textul care însoţeşte desenul vulvei dintr-o carte practică) şi anecdote sportive sau şcolare din comunism şi imediat „aftăr dă revolution“. Mai toate poemele încep cu formule narative de genul: „trebuia să“, „era un“, „pe vreme aia“, „se zicea că“, „în almanah scria“. Bogdan Lipcanu nu scrie versuri, ci frînturi de istorie orală, căci un alt nivel decît cel informativ şi o altă interpetare decît în cheia reconstituirii socio-istorice aceste texte nu au. Emoţia, atîta cîtă e, se datorează exclusiv nostalgiei provocate cititorilor congeneri autorului, iar umorul nu e un efect stilistic, ci doar banal factual. Poemele lui Bogdan Lipcanu suferă din aceleaşi cauze ca romanul, pe aceeaşi temă, Coada (2009) al lui Dragoş Voicu: dimensiunea mai degrabă documentară a textului şi inadecvarea acestui substrat la cerinţele literarului. Gradul zero al intenţiei.
Cu adevărat curios este însă faptul că Bogdan Lipcanu face şi poezie. Dar numai în două-trei poeme de la începutul cărţii, acolo unde duce amintirile din copilăria comunistă în zona satirei, a burlescului: „[Ceauşescu] venea printre noi şi ne dădea bomboane. / Pe bomboane scria: «Ne mîndrim cu tot ce face / Ceauşescu pentru pace». / L-am întrebat că unde e Elena / şi el a zis: «Face esperienţe!» / Seara am văzut un film: / Ceauşescu – Africa“. Dacă ar fi mers pe linia acestor ficţionalizări infantile din comunism în cheia absurdului/grotescului psihanalizabil, cu alte cuvinte, dacă ar fi conferit textelor despre copilăria Şoimilor Patriei sugestiile obsesiei şi traumei politice sau ale unui complex œdipian de Partid (i.e. figurile castratoare ale Ceauşeştilor) – o direcţie în care a mers, spre exemplu, Maria Manolescu în romanul Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (2010) – atunci Bogdan Lipcanu ar fi elaborat nişte texte cu adevărat interesante. În această formă însă, versurile mizează doar pe substratul nostalgic-emoţional al celor relatate. E foarte puţin.