Cum ne jucam odată

● Cosmin Manolache (coord.), Piua! joacă, jocuri, jucării, Muzeul Ţăranului Român.

Am scris de mai multe ori despre simpatica, ingenioasa şi deja longeviva serie de minivolume colective tematice coordonate de grupul de cercetători de la Muzeul Ţăranului Român, serie debutată în 2007 cu moshuvine@yahoo.com şi Cărţişor de mărţişor, continuată în 2011 cu Cicatrici şi Oale şi ulcele şi completată, anul trecut, cu Cei din lume fără nume şi Cartea trecerii. Caracterul stilistic şi ştiinţific hibrid al acestor caiete colective la care contribuie, în medie, cam două duzini de cercetători, scriitori, jurnalişti, artişti etc., cu texte dintre cele mai variate – crochiuri eseistice, istorii personale, interviuri, povestiri, liste, anchete –, rezultă, de fiecare dată, într-o adevărată tipologie, un fel de arhivă, inclusiv sentimentală, a temei abordate. De fapt, atuul caietelor este chiar multitudinea şi diversitatea abordărilor şi, implicit, a tipurilor de texte, a sugestiilor de interpretări ale temelor ce adună atîţia coautori diferiţi între copertele aceluiaşi volum. Genul acesta de discurs compozit (patentat, de fapt, de regretata Irina Nicolau, în mai toate cărţile ei, dar în special în Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola, din 2002), unde eseuri şi fragmente de studii, memorialistică, istorie orală, fişe tehnice, reportaje etc. extind şi intersectează perspective dintre cele mai variate – etnologie, folclor, religie, antropologie, istorie şi artă –, mi se pare în continuare o formulă foarte inspirată, căci e accesibilă şi agreabilă, nu se adresează doar specialiştilor.

Dată fiind şi tema dosarului de faţă, revin la o plachetă mai veche a acestei serii, dedicată jocurilor pre-mecanice, ca să zic aşa, ale copilăriei (o copilărie, deci, datată istoric), unde nu mai puţin de 31 de autori din mai multe generaţii (printre care etnologii Şerban Anghelescu, Ioana Popescu, Rodica Zane, Lila Passima, scriitorii Matei Florian, Roxana Moroşanu, Călin Torsan, Ciprian Voicilă, Bogdan Lipcanu, regretaţii Irina Nicolau şi Sorin Stoica, plus numeroşi prieteni de diferite vîrste ai MŢR-ului) s-au lansat într-un turnir de reconstituire a jocurilor din comunism, dar nu numai. Texte confesive, amintiri sau poveşti auzite, istorii orale, liste şi inventare, mici lexicoane reuşesc să inventarieze sute de jocuri dintre cele mai diverse, de la jocurile clasice, cu reguli universale, pînă la jocuri locale sau specifice unui anumit timp, şi jocuri personale, inventate, cu reguli proprii. Desfăşurîndu-se toate deodată în faţa ochilor, eşti impresionat de specificitatea lor, ca în celebra taxinomie orientală a animalelor, preluată de Borges. Etno-muzicologul Costin Moisil, spre exemplu, realizează o astfel de listă, din care spicuiesc: jocuri de jucat afară (Leapşa pe ouate, Capra mergătoare, Lapte gros, Melcul, Elasticul, Poarca, Coiard, Lanţul, Capace, Statuile, Cuţitaşul, Încetu’ cu-ncetu’ se fabrică oţetu’, Ţară, ţară vrem ostaşi ş.a.m.d.); jocuri cu mingea – obligatoriu afară (Ţările, Raţele şi vînătorii, Castelul, Pătrăţica, Tenis cu piciorul, Obligata, Diri-diri, 3 etc.); de jucat indoors – în casă sau în clasă (Bambilici, Ţomanap, Vaporaşe, Bigi-bigi, Puncte, X şi 0, Spînzurătoarea, Skanderberg cu picioarele ş.a.); de jucat în casă sau oriunde (Fripta, Bîza, Liniuţa, Călcatea, Fazan, Telefonul fără fir, Yams, Camerun, Arşice ş.a.); jocuri erotice (Înecata, Sticluţa); jocuri din comerţul socialist (Şah, Table, Ţintar; Nu te supăra, frate! Dame chinezeşti, Go, Scrabble, Piticot, Sus-jos, Dacii şi romanii, Animale din continente, Păcălici, Marocco, Bunul gospodar, Turism, Shigi, File de istorie, Roza vînturilor etc.), jocuri din comerţul capitalist sau manufacturate (Cubul Rubik, Şarpele, Sfera, Hipodrom, Lego, Monopoly, Master Mind); jocuri de cărţi (Război, Popa-prostu’, Gură-cască, Machu Pichu, Toci, Macao, Şeptică, Tabinet, Kemps, Criminalul, WC-ul, Canastă, Whist, Renz, Poker, Trombon, Triş, Bonjur Madam, 21, 66, Pinacle), dar şi jocuri imaginare (Sticlism, Coniac-canoe, Halbere, Aruncarea cu privirea, Tenis de plapumă)...

Dincolo de toate aceste jocuri – de la ţară sau urbane (de apartament, pe scară, în faţa sau în spatele blocului, pe terenul de sport etc.), în funcţie de anotimp, pentru fete/băieţi, cu sau fără minge, individuale sau de echipă, cu reguli stricte ori de imaginaţie, de competiţie etc. –, există şi jocurile „aproape uitate“ (Daniela Alexandrescu scrie despre De-a babele, Mumuliţă-de-ploiţă sau Pietricica, iar Tudor Iordache despre Mersul cu cercul de metal, Drichia, De-a tunii), „jocurile verbale ale recreaţiei“ (listate de Ana Pascu), „jocurile de-a Se...“ (enumerate de Ciprian Voicilă: „se colecţionau...“, „se lua o cutie de chibrituri...“ etc.) sau jocurile inventate, evoluînd între înduioşător şi absurd, acestea fiind partea cea mai simpatică, dar şi semnificativă (căci vorbeşte despre austeritate, despre singurătatea şi imaginaţia infantilă), a acestor liste. „Jocurile descrise în cele ce urmează – nici nu ştiu dacă le pot numi aşa, mai degrabă le-aş zice manifestări umane, modalităţi comportamentale sau fabulaţii de apartament – au fost practicate de mine în perioada anilor ’80. Am crezut mult timp că unele din ele sînt născocirea minţii mele. Asta pînă am adus odată vorba de ele. Mi-am dat seama atunci că inteligenţa umană se manifestă aproape identic în cazul unor premise asemănătoare. Şi că nimic nu este nou sub soare“ – scrie Călin Torsan, care inventase şi jucase singur jocuri precum Baschet la draperie, Baschet cu hîrtiuţa, Fotbal cu buretele sau Rugby şi Ski de apartament, jocuri pe care le descrie în amănunt. Cosmin Manolache scrie şi el un text substanţial şi foarte descriptiv, la fel şi Vintilă Mihăilescu, cel care alcătuieşte un inventar cu peste 110 jocuri, confirmate de copiii din clasele primare. Onomastica jocurilor, variind în funcţie de geografie (uneori deunumind chiar jocuri diferite), te face să-ţi pui întrebări cu privire la etimologia unor nume precum Bambilici, Leapşa, Ţomping, Diri-diri, Hep sau chiar Piua. Oricum, cartea te prinde în aşa fel, încît ajungi să-ţi faci o listă paralelă cu jocurile şi jucăriile (despre care n-am apucat să zic mai nimic, de pildă: indienii de plastic, elefănţeii cu apă, surprizele, ţeava cu cornete) inevitabil necuprinse în volum.

Textele, indiferent de natura lor – descriptivă, orală sau narativă, de tonul evocator rece ori patetic –, sînt toate stenice, au umor şi – cum altfel – o mare doză de nostalgie. O anume inocenţă devine perceptibilă inclusiv în jocul în sine al scrierii ca strategie a recuperării inocenţei pierdute. Poate că multe dintre jocuri îşi pierd magia la lectură, ceea ce fascinează este însă candoarea copilului, a cărui unică raţiune este joaca, inclusiv în solitudine şi sub presiunea responsabilităţilor şcolii sau de familie. Căci există o nevoie aproape organică de ludic, a copilului, o frenezie a căutării jocului în orice condiţii („copiii îşi fac timp de joacă“, cum spune cineva în carte), cu o mare „risipă“ de imaginaţie şi de energie. Dar pe lîngă acest caracter de self-entertainment al jocului („joaca e să rîzi să nu te mai opreşti“), există şi un nucleu, dacă vreţi, existenţialist. Joaca (şi) maturizează, căci dezvoltă relaţiile şi evaluează constant afinităţile dintre copii, activează toată gama de sentimente, predispune chiar la dileme şi la reflecţie, propune nişte valori: toleranţă, altruism, solidaritate. La sfîrşitul jocului se află întotdeauna un cîştig sau o revelaţie.

Piua! nu este doar o arhivă a candorii şi a nostalgiei, ci, mai ales, o antologie a jocurilor deja istoricizate, o „declaraţie de avere a unei vîrste care nu se mai întoarce“. Dar nu doar la propriu, ci şi la figurat. Căci noile generaţii de copii au acum jocurile şi, mai ales, jucăriile lor, tot mai sofisticate, mai fanteziste şi mai digitale.