Cum a ajuns Eminescu poet naţional

13 ianuarie 2016   Carte

● Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015.

Lucian Boia a fost in­teresat de mitul e­mi­nes­cian încă de cînd l-a inclus în co­lec­ţia de mituri na­ţio­nale din Istorie şi mit în conştiinţa ro­mâ­nească, dar abia cu această carte isto­ri­cul oferă imaginea completă a procesului prin care bietul poet dispărut prematur într-un sanatoriu ajunge, în doar cîteva decenii de la moartea sa, „expresia integrală a sufletului românesc“ (Iorga) şi „poetul naţional“ (Călinescu), apoi, ceva mai tîrziu, de-a dreptul „omul deplin al culturii româneşti“ (Noica) şi „românul absolut“ (Ţuţea).

Istoricul desface mitul eminescian într-o analiză plină de momente spectaculoase – prin datele, cifrele şi citatele oferite (majoritatea necunoscute, poate, în afara cercului de critici şi istorici literari) –, rezultînd o carte scrisă alert, în spiritul sintetic binecunoscut, presărat cu subtile ironii, al autorului (rareori Călinescu sau Academia Română au fost trataţi cu ironii mai fine decît aici!), o carte de istorie culturală care se citeşte, vorba clişeului, ca un roman poliţist. Căci descrierea pas cu pas a mecanismului de creare şi de constantă revizuire a mitului eminescian seamănă cu procesul unui detectiv plecat pe urmele unor fapte şi făptaşi ascunși în faldurile istoriei, deopotrivă literare şi politice.

Lucian Boia identifică primele două mari ingrediente care au declanşat procesul mitologic. Mai întîi, e vorba, fireşte, de poezia lui Eminescu, „înaltă în termeni accesibili“, muzicală, devenită extrem de repede populară: în cei cinci ani de la publicarea cărţii pînă la moartea poetului, volumul său de debut, şi singurul antum, este reeditat de patru ori, de fiecare dată în tiraje de peste o mie de exemplare. Chiar şi după standardele noastre de astăzi (de altfel, mult mai reduse), e vorba de un succes comercial uriaş. Al doilea factor mitologizant a fost accidentul biografic: cel mai popular poet al timpului său moare, la doar 39 de ani, într-un sanatoriu. Aşadar, talentul, tinereţea şi nebunia au făcut posibil mitul: în primul deceniu de la moartea sa, Eminescu este reeditat şi vîndut în peste 13.000 de exemplare, poeziile sale intră imediat în manualele şcolare, monografiile şi studiile despre opera sa se înmulţesc an după an. Nu este apreciat şi iubit de toţi: poezia sa are, conform standardelor literare ale epocii, multe neajunsuri prozodice, este pesimistă şi, mai ales, carentă în ceea ce priveşte sentimentul patriotic şi atrage, astfel, mulţi detractori; dar numele care contau, mai întîi Dobrogeanu-Gherea şi Maiorescu, apoi Iorga, Lovinescu, Vianu şi Călinescu, au fost de partea receptării pozitive, uneori prea pozitive.

Istoricul vede bine în predarea manuscriselor eminesciene de către Maiorescu Academiei Române (apropo, citiţi în articolul Sidoniei Bogdan ce a făcut Academia cu aceste manuscrise) un episod de cotitură în receptarea poetului. În doar cîţiva ani, dintr-un poet deficitar la capitolul naţionalism (departe de ceea ce fuseseră Alecsandri sau Bolintineanu pentru epoca lor), Eminescu devine, datorită operei sale nepublicate, profetul naţionalismului românesc. Acest fapt, alături de punerea în circulaţie a publicisticii sale, a deschis cutia Pandorei interpretative: „noul Eminescu“ este instrumentalizat ideologic, în decursul următorului secol, rînd pe rînd şi în paralel, de către socialişti, sămănătorişti, naţionalişti, legionari, mistici, comunişti, monarhişti, protocronişti, dacopaţi.

„Recuperat“ prin abuz interpretativ şi de la stînga, şi de la dreapta, „Eminescu ajunge să fie al tuturor“, după cum nimerit formulează Lucian Boia (acesta numeşte anii ’30 „deceniul Eminescu“), care identifică în continuare noile contribuţii la consolidarea mitului, Călinescu fiind, poate surprinzător pentru unii, factor decisiv. În paralel cu ideologizarea operei sale publicistice, poetul devine personaj de literatură pentru mase. În „deceniul Călinescu“, cartea acestuia Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu deschide o serie de reconstituiri biografice romanţate care, în decurs de numai cîţiva ani, fac din poet un personaj literar la modă: romanele Mite şi Bălăuca de Eugen Lovinescu (scrise în contrapartidă la psihologia lui Eminescu din opul călinescian) şi trilogia lui Cezar Petrescu Luceafărul sau romanul lui Eminescu (primul tiraj al acestei trilogii apărute în 1939 ajunge la 19.000 de exemplare). De altfel, e foarte interesant felul în care Lovinescu, Călinescu şi Vianu şi-l dispută pe Eminescu, înainte de momentul intrării în scenă a comunismului care schimbă din nou accentele, poetul fiind cenzurat cu „Doina“ şi abuzat ideologic, o dată în plus, cu „Împărat şi proletar.“ Un episod tragi-comic, foarte bine expus de Lucian Boia, este cel întîmplat la centenar cînd, în paralel, îl celebrau pe poet şi comuniştii, şi Eliade, şi Carol al II-lea, Eminescu fiind deopotrivă în Republica Populară Română şi în exil acelaşi simbol tutelar al românismului, dar de orientări ideologice radical opuse.

După Revoluţie, două sînt momentele majore: dosarul Dilemei, coordonat de Cezar Paul-Bădescu (nr. 265 din 27 februarie 1998), dosar care discută la modul critic pentru prima dată mitul eminescian; şi descoperirea corespondenţei ne­ştiu­te dintre poet şi Veronica Micle în a­nul 2000, scrisori care nu mai lasă loc spe­culaţiilor sentimentale în ceea ce pri­veş­te relaţia dintre cei doi: s-au iubit. Între timp este lămurit şi diagnosticul bolii lui Eminescu: o comisie de medici de diverse specialităţi ajunge la concluzia, singura legitimă medical, că poetul n-a murit de sifilis, ci în urma unei prăbuşiri psihice, de tip maniaco-depresiv, cu manifestări vio­lente. Dar fireşte că asta n-a fost şi nu va fi un obstacol pentru fabrica de teorii conspiraţioniste.

Eminescu este şi o construcţie, „într-un fel necesară, izvorîtă din complexele culturii româneşti“, ne spune şi ne arată în detaliu Lucian Boia în această fascinantă carte, contribuţie esenţială pentru a înţelege în profunzime povestea poetului nostru naţional.

Prima fotografie: Jean Tomas, 1869.

A doua fotografie: Jean Bielig, 1887.

Citiţi aici un poem necunoscut din manuscrisele lui Eminescu.

Citiţi aici despre soarta manuscriselor eminesciene.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Lucian BOIA
Cum nu e cunoscut Eminescu în lume (fragment)

Mai e o componentă a mitului care nu trebuie neglijată: credinţa în universalitatea creaţiei eminesciene. O întîlnim încă de la început. Poetul era chemat să acopere un gol. Într-adevăr, pînă la el, nici un român (exceptîndu‑l, să zicem, pe Dimitrie Cantemir, dar şi acesta la o cotă de celebritate „medie“) nu intrase în cultura cea mare, a omenirii. Cu Eminescu, românii au sentimentul că au recuperat, dintr-o­dată, întîrzierea; e primul român care se aşază, sus, în panteonul mondial. Să precizăm: din perspectivă românească.

A fost tradus şi răstradus… În 1939, în volumul masiv al Convorbirilor literare închinat comemorării a 50 de ani de la moartea poetului, se dau nenumărate exemplificări în următoarele limbi sau literaturi (în ordinea din volum): italiană, polonă, bulgară, albaneză, greacă, iugoslavă, maghiară, slovacă, arabă, engleză, rusă, suedeză, cehă, americană, japoneză, evreiască, germană, franceză, latină, traducătorii fiind uneori români, dar mai adesea străini, îndrăgostiţi de poezia lui Eminescu. Un efort considerabil de promovare s-a făcut apoi în vremea comunismului.

Rezultatul? Practic nul… Ceea ce contează în promovarea oricărei valori nu e afişarea ei formală, ci impactul. Or, impactul nu s-a produs. Eminescu, în lume, rămîne un nume necunoscut.

Există chiar, în cazul lui Eminescu, o circumstanţă agravantă. Poeziile lui sînt traduse, unele bine, altele rău. Dar toate traducerile cam cu acelaşi rezultat. De altfel, poezia în genere e intraductibilă; Eminescu, dacă se poate spune aşa, e încă şi mai intraductibil. În cazul lui, se pierde rima, se pierde muzicalitatea, se destramă rostirea aceea incantatorie, tot ceea ce, mai mult decît cuprinsul de idei sau de imagini, dă nota inimitabilă poeziei eminesciene. Traducerile mai bine nici n-ar exista: ele înfăţişează străinului un Eminescu destul de oarecare, departe, foarte departe de ceea ce zadarnic se străduiesc românii să explice. Unii se gîndesc la noi strategii de promovare. Să ne liniştim: nu e nimic de făcut. 

Citiţi aici întregul capitol.

Mai multe