Cultura bogăţiei şi orgoliul sărăciei

Cînd l-am auzit la telefon, am fost convins că-i o farsă. Corneliu Cojocaru, director executiv de Comunicare la Banca Comercială Română, dorea să organizeze o seară colocvială pe tema „bogăţiei la români“, cu oameni din presa financiară şi cea culturală.

„Păi, ce? Avem noi cultura bogăţiei? Noi nici filozofia sărăciei n-o avem...!“ am exclamat. „Exact asta e tema discuţiei.“ Cînd am auzit că moderator va fi Cătălin Ştefănescu, avînd dumnealui în stînga şi dreapta doi Mihăileşti – unul hîtru doctoral comprehensiv (Vintilă), celălalt (Dan C.) bufon patetic digresiv –, am acceptat numaidecît. Mi-am amintit ce captivante au fost, prin insolitul lor interactiv şi calitatea spectaculoasă a publicului, întîlnirile organizate de Editura Humanitas la sediul bucureştean al firmei Avon, la UniCredit, ori cu medicii selectaţi de firma La Roche. Tocmai în ciuda prejudecăţilor privind nepotrivirea planurilor şi antinomia aşteptărilor, am decis că face să mă duc. Mai ales că, deşi om de vizuină, conservator şi tabietliu, recunosc că mă dau în vînt după experienţe noi, bine provocatoare.

Astfel că luni 27 februarie crt. pe la şapte seara – oarecum vinovat că familia şi prietenii mei se-nghesuiau la Ateneu ca martori la dialogul dintre Amos Oz şi Gabriel Liiceanu – eu mă holbam la unul dintre noile blocuri de sticlă şi aluminiu plombate cu subtilă eficienţă pe Bulevardul Aviatorilor, alunecînd apoi timid într-un lift silenţios, către un etaj sadic răsfăţat gastronomic. Acolo unde – culmea – alt Mihăilescu, adică gentila Andra, şeful departamentului Private Banking al BCR-Erste, avea să-mi domolească palpitaţiile: nu se aştepta dinspre noi, culturalii, la cine ştie ce performanţă dialogală academo-financiară, ci la un sincer dialog cu presa de specialitate, revistele Capital şi Bursa, specialişti din TVR, Money Channel şi alte nişe căftănite.

Lipsind Vintilă Mihăilescu, am perorat eu cît doi, însoţit meseriaş cu statistici, referinţe sociopsihice, antropologice şi picante experienţe de cabinet, de psihologul Mugur Ciumăgeanu.

Nici nu ne înşurubaserăm bine respectabila anatomie pe scaune, că ghiduşul Cătălin Ştefănescu m-a zăpăcit cu o întrebare casantă: cum apare bogăţia în literatura română? Eu tocmai depliasem fişele cuminte redactate acasă, unde glosam lipsa culturii bogăţiei la români, alături de absenţa culturii (britanice) a victoriei, lipsa colocvialităţii (franco) salonarde şi crunta carenţă a disciplinei (germane) a muncii în spaţiul valah. De unde atîta Max Weber şi „ethosul protestant al muncii“, atîta cult al economiei, prudenţei, eficienţei şi slujirii, atîta simţ civic şi patos comunitar, atîta educaţie (sanitară, religioasă, gastronomică, vestimentară, militară, juridică, sexuală, estetică, arhitectonică, financiară...) într-o geografie iremediabil alterată de laxismul ortodoxiei, cu o latinitate paradoxală, deopotrivă slavizată, turcizată şi ţiganizată, variat colonizată şi incandescent parohială, bovarizînd catolicizant în contexte istorice invariabil cariate de precaritate, improvizaţie, fatalism, claustrofilie reacţionară, risipitorism inconştient, mimetism caricatural şi permisivitate autodisolutivă!?!

Ca să evit riscul victimizării nombriliste, am băgat la înaintare circumstanţele atenuante.

Unu: între cinci şi nouă secole de întîrziere universitară faţă de Centrul şi Apusul Europei, uriaş handicap de civilizaţie. Timp în care am slujit şi plătit la turci, trăgînd cu ochiul (şi trădînd boiereşte) spre Rusia franco (sau germano)-filă, ori către austro-maghiarime, deprinzîndu-ne sadomasochist cu duplicitatea bizantină, jocul vienezo-budapestan şi tranzacţionalismul balcanic (salvator material, dar sinucigaş metafizic).

Doi: persistenţa neomogenizării celor trei mari provincii cu amprentări seculare violent divergente – ruso-leşească în Moldova, germano-maghiară în Transilvania, turco-greco-bulgară în Valahia, ca să nu mai vorbim de Bucovina şi Dobrogea, ori de ponderea elementelor iudaice, armeneşti, albaneze, săseşti, italieneşti, ucrainene, sîrbeşti ş.a.m.d.

Trei: blestemul (feeric!) al arderii etapelor. Specificul dezvoltării sincopate, cu sincronizări bruşte, aiuritoare pentru elite, dezarmante pentru cei mulţi. Ameţitoare salturi civilizatorii, sfidînd rădăcinile, forţînd racordări neavenite, cumpănindu-ne sadic între franco, germano, ruso şi (mai rar) anglo-filie.

Patru: pe fondul ăsta belaliu, vezi bine că – la o ţărănie admirabilă, de sublimă nobleţe, aristocratică în esenţă, dar desculţă-n aparenţă – am avut o boierie preponderent alogenă, autosuficientă, narcisiacă, lacom-egoistă, pleziristă, mai totul fiind încropit, ezitant şi ambiguu în evoluţia ei, în flagrant sau nonşalant dezinteres faţă de fiinţa naţională.

Ştiu, ştiu... şi mă grăbesc s-o spun: de cealaltă parte a existat, subţiratică, e drept, dar intens patriotică, şi boierimea autohtonă, cea care a ştiut, la limită, să treacă peste individualismul beton şi dezbinarea cumplită, care-o caracterizează, şi să-l accepte, după valuri de furie şi redute pamfletare, pe Carol I.

Odată aluvionate circumstanţele istoric agravante şi atenuante, diabolizarea persistentă a însăşi ideii de bogăţie ni se etalează ostentativ. Dependentă secular de stîngismul francez, mare parte din Opinia dîmboviţeană s-a arătat adeseori gata să beregăţească bogăţia în numele netrebniciei, să sufoce elitarismul productiv de dragul egalitarismului atoatedistrugător, să scuipe şi să calce-n picioare blazoanele, indiferent dacă era vorba de boierimea conservatoare, ori de burghezia liberală. Iar comunismul n-a făcut „decît“ să ducă la paroxism furia slugii faţă de superioritatea naturală a stăpînului, alterînd Ierarhia şi Autoritatea, adică rînduiala, însăşi energia vitalizantă a organismului social.

Cît despre literatură, „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile“ a devenit de mult numitor comun. Oriunde te-ai uita, de la sămănătorism la realismul socialist, numai ţărani cumsecade şi boieri vicioşi, banul ca ochiul dracului, chiverniseala identificată cu avariţia, conacul ars de răsculaţi (recoltele „strînse-n sudoare şi sînge luînd drumul cazinourilor pariziene“, başca arendăşimea vampirizantă), desculţii cu botniţe la culesul strugurilor, obrajii puhavi ai „băgătanului“, bolşevica demonizare a „chiaburului“ şi-a „burjuilor“, totul vizînd smintirea rosturilor ancestrale în numele „luptei de clasă“ şi pentru răsturnare cu orice preţ. Deşi e dintotdeauna însuşi motorul dezvoltării, bogăţiei i s-au adăugat, preponderent la noi, atribute negative: e patologică, decadentă, vanitoasă, extravagantă, dementă, iresponsabilă, insaţiabilă, falimentară, cinică, imorală, scuturată de pofte drăceşti, ce mai: bampirul care suge sîngele poporului...

De la „ciocoii“ lui Filimon la „cronica“ lui Petru Dumitriu, sute de nume literare, din vîrful pînă-n subsolurile ierarhiei, s-au simţit atrase (ori obligate) să veştejească bogăţia în numele orgoliului sărăciei. O sărăcie resimţită invariabil ca simbol al cinstei, neprihănirii, moralităţii fără fisură. Formula „sărac, dar cinstit“ nu are atît menirea de-a idealiza simplitatea armonioasă a pauperităţii (!) cît echivalarea automată a bogăţiei cu hoţia, sperjurul, corupţia, lipsa de scrupule... cu orice, numai cu munca, onestitatea şi firescul profitului – nu!

Sigur că avem şi cîteva insule turghenieviene de medelenism, personaje precum Saşa Comăneşteanu, cîte-un boier „ghepardian“, literatura tihnei la conac, mustoasa memorialistică a vieţilor bine rostuite, unele „figuri pozitive ale clasei avute“ ş.a.m.d. Dar toate acestea nu sînt decît excepţiile care confirmă regula.

Cam aşa am început discuţia. Joia viitoare vă spun cum a continuat.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.