Cu Dilema la Alba Iulia
Cînd Mircea Vasilescu m-a întrebat dacă aş dori să însoţesc echipa Dilemei vechi la primul Festival din istoria revistei, organizat la Alba Iulia, sedentarul din mine s-a împosocat pe dată. Drum lung, mi-am zis, pe şosele bortilite, formalism, discursuri, politichie, butaforie medievală gen Sighişoara, lansări la botul calului şi vernisaje pe picior, nopţi sibaritice, năprasnice pentru ficat... Şi lume! Lume, monşer, de te-apucă ameţeala.
Auzind, însă, tema – „plăcerile vieţii“ – şi felia ce-mi revine (plăcerea lecturii), ursul şi-a dezdoit încrîncenarea. Într-o vreme care exaltă neplăcerea, urîciunile, disforia, minimalismul alterant şi tot ce înseamnă deviaţie de la (vechea) normalitate, într-o lume care cultivă nevrozele, depresia, catastrofismul, cu guvernări şi mass-media care te vor idiot în adolescenţă, grobian la maturitate şi mort în ziua pensionării, apoi de bună seamă că apelul public la „frumuseţea uitată a vieţii“ devine nu doar o bucurie, ci de-a dreptul o datorie civică. Mi-am şi imaginat ca motto superbele pagini 68-70 şi 78-80 din cartea omonimă a lui Andrei Pleşu (Humanitas, 2011), urmate de o pledoarie pentru natura înţeleasă în divina ei esenţă numai prin cultură. Pe scurt, „cultivarea simţurilor“. Cum poţi înţelege luminişul din centrul pădurii prin Lichtung-ul heideggerian. Cum poţi auzi departele prin Eminescu şi cum poţi ajunge în împărăţia olfactivului prin perversiunea Parfumului lui Süskind. Ce frumos era gestul lui Gellu Naum, cînd îl ducea pe Dan Stanciu să pipăie coaja copacilor! Cum îţi poţi educa simultan gustul estetic şi jubilaţia papilară, opţiunile artistice prin ceremonialuri pe vălul palatin. Alchimia contrariilor: educaţia senzorială şi carnalitatea ideii.
„Bine, Mircea, vin!“ am exclamat voios după mica dezbatere interioară. Cum era şi firesc, realitatea (turistică, managerială, umană) de pe teren a întrecut cu mult biata mea imaginaţie culturală.
Nu fusesem în Alba Iulia de prin 1994-’95, cînd, după un colocviu sibian al revistei Transilvania, Mircea Braga şi Iacob Mîrza m-au dus întru hipnoză bibliotecărească la Bathyaneum. Reţin că, în inconştienţa mea, voi fi călcat pe niscai becuri din relaţia ortodoxie-greco-catolicism, nepricepînd de ce fraţii îşi refuză conlucrarea în favoarea duşmanilor comuni. Ce am descoperit acum a fost de-a dreptul copleşitor. O cetate medievală substanţial restaurată, oricînd rivalizînd cu suratele din Apusul şi Centrul Europei. Am rătăcit de unul singur, într-o dimineaţă rece, sticlos luminoasă, de-a lungul meterezelor şi şanţurilor tip Vauban, prin tuneluri misterioase, cu camere de tortură şi drumuri de acces către tunurile fioroase, pe lîngă sinistrul eşafod al tragerii pe roată a lui Horia, apoi printre uriaşii cai frizieni olandezi pe care defilează garda Cetăţii. O dimineaţă solitară care mi-a alimentat din plin paseismul.
Totul e rezultatul unei munci uriaşe de peste un deceniu. Autori: primarul Mircea Hava (om, cum se zice, uns cu toate alifiile, tipul destins-sportiv, mucalit, flexibil şi eficient mai presus de orice altă determinare) şi firma Corint. Dl Cosmin Suciu, directorul firmei şi împătimit al istoriei locului, ne-a purtat iute şi eficient de-a lungul perimetrului hiperistoric, plin de ortodoxie, catolicism, iudaism, Mihai Viteazul şi Voievodul Mihai.
„Dosarul“ Dilemei vechi din nr. 399 şi articolul lui Mircea Vasilescu din Adevărul de sîmbătă-duminică 8-9 oct. dau seamă despre anvergura, intenţiile, programul şi atmosfera evenimentului. Filme de Cristi Puiu, o după-amiază de gastro-oeno-poezie cu Mircea Dinescu, recitaluri Alexandru Tomescu şi Alexandru Andrieş, expoziţie de caricaturi Ion Barbu, başca tămbălău cu Sarmalele reci şi Cargo, printre care ne-am strecurat şi noi, echipă şi colaboratori: Ion Barbu şi lumea lui caricaturală, de haioasă, înduioşătoare deriziune, exigentul Vintilă Mihăilescu şi nobila-i Doamnă, subtilul Sever Voinescu şi grupul său de cuminţi, dar inteligenţi admiratori pedelişti (unul mai tandru ca altul), Iaromira Popovici şi Eugen Istodor (cu care am venit şi m-am întors în maşină, parazitîndu-i 7 + 11 ore – căci am greşit drumul, başca micii de la Deduleşti – vorbindu-le non-stop de i-am extenuat, cred, pe viaţă de logoreica-mi persoană), Andrei Manolescu şi galeşa-i soţie, Adina Popescu (ai cărei admirabili părinţi m-au covîrşit), Ana Maria Sandu, Luiza Vasiliu, Matei Martin, Adina Dragomir, Patricia Mihail...
Mirare. Cum de-au ajuns ditamai Primăria şi Consiliul Judeţean Alba (care a lansat cu această ocazie şi un extrem de util Ghid turistic al judeţului) să se asocieze cu elitarismul pufos al Dilemei vechi, cel atît de străin oborului politic geto-dac şi combinatorismului negustoresc al zilei?!? Simplul fapt că am fost aleşi pe post de pălărie de către un mădular administrativ al Puterii naţionale dă seama de culoarea, ambiţiile şi naturelul acestuia. Ei s-au asociat la vîrf, noi ne-am întovărăşit la temelie. Mi se pare ideal.
Ce am regretat enorm e că excesiva amabilitate a gazdelor ne-a parcat pe seniori (Vintilă Mihăilescu, doamna sa şi netrebnicul de mine) direct în burta (de cinci stele) a Cetăţii, la Hotel „Medieval“, în vreme ce junimea voioasă a campat, tot luxos, dar în oraş, spre invidia mea, care visam un team building dilematic pe cinste. Nu am voie să mă plîng, de vreme ce am visat singur într-un pat matrimonial de patru (sic) persoane, cu o cadă pe tălpi de leu din bronz, robinete retro, hot şi cold water, papuci în hol, şase prosoape şi 50 de posturi TV, cu platou matinal de gustări cît pentru patru guri, salutat de gărzile „palatului“ ca la Matignon şi dus cu lectica precum un grof cu ifose vieneze. Şi totuşi, nu asta m-a impresionat cel mai mult, ci fineţea oamenilor locului: familii din Lancrăm, dar şi de basarabeni fixaţi în Alba, universitari, liceeni şi doamne de la bibliotecă, total străini de isteria bucureşteană, palpitînd intens la faptul de cultură. Cum să nu te amuţească întrebarea acelei doamne care avea să-i tulbure încîntător pe Florin Iaru, Robert Şerban, Ana Maria Sandu şi Radu Pavel Gheo (un om, acesta, de a cărui ingenuitate dezarmantă m-am ataşat numaidecît!) la întîlnirea cu publicul din „Sala Unirii“: cu ce sentiment, cu ce senzaţie, în ce stare scrieţi? Fireşte, suava cititoare aştepta mărturisiri la nivelul enthousiasmos-ului de altădată: scriem în transă, în delir, cu gîndul la dialogul cu Tradiţia, la nemurirea sufletului etc. Cînd colo, noi scriem sub presiunea editorului, a banilor, a deadline-ului blestemat de la gazetă, a generoaselor burse elveţiene, germano-vieneze ş.a.m.d....
Una peste alta, a fost un început promiţător, sper eu, pentru ceva ezitant, mirat şi suspicios etalat de ambele părţi. Urmează, ca-n bancul cu Ceauşescu şi gazonul englezesc, să îngrijim iarba asta cu egală atenţie încă nişte zeci de ani, că doară nici Sibiul lui Constantin Chiriac nu s-a născut peste noapte din spuma mării.
Între multe altele, eu unul pledez fioros pentru programe speciale pentru preşcolari. Musai să ne formăm publicul de poimîine. Junimea de azi, ahotnică de socializare pe Facebook, va veni oricum la nebuniile astea. Am văzut o fetiţă de vreo cinci ani rugîndu-şi tatăl să-i explice caricatura lui Ion Barbu, delicioasă de altminteri, cu un bărbos ruginit şoptind în barbă la 4 XII 2046: „Nu vă fie frică, Iliescu pică!“. Fireşte că puştoaica a rămas meduzată, iar eu am trecut, umilit şi amuţit, pe lîngă ei. Ei bine, pentru ăştia mici trebuie făcut cel mai mult.
Trag nădejde să revin cu detalii în octombrie 2012.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.