Cronicarul singurătăţii

21 octombrie 2015   Carte

● Constantin Abăluţă, marea după ce nu voi mai fi, Editura Charmides, 2013;  

7 heptagrame, Editura Tracus Arte, 2015.  

Constantin Abăluţă a scris dintotdeauna mult – încă de la debutul din 1964 –; numai în ultimii doi ani a publicat patru cărţi: volumul de versuri şi de notaţii diaristice

(2013) şi romanul-graffiti

(2015), ambele apărute la Cartea Românească, plus cele două cărţi de poezie despre care va fi vorba în cele ce urmează. Dar cei care i-au urmărit opera, fie şi pe sărite, au observat cît de omogenă este aceasta, cît de bine comunică unele cu altele cărţile sale, ca şi cum volumele lui ar fi episoadele unui lung serial poetic. Un serial numit viaţă, fireşte. Căci Constantin Abăluţă a fost preocupat dintotdeauna de latura intimă a existenţei, de domesticul ticurilor şi tabieturilor, de micile gesturi ale zilei şi de multele obiecte ale casei. Întreaga poezie a lui Constantin Abăluţă pare a fi călătoria perpetuă în jurul camerei („fereastra“, ca limită, margine, loc de observaţie în

, şi „scrisoarea“, ca modalitate de comunicare cu cei de departe sau doar de

, sînt două motive vechi), iar atunci cînd poetul călătoreşte (cum se întîmplă în cîteva lungi poeme din

, noul peisaj acaparează toată fiinţa, îi invadează cu totul simţurile şi amintirile – scrisul se metamorfozează sub impresia noului loc. Dar, de regulă, consemnările şi reflecţiile transformate în versuri sînt din sfera intimităţii, a întîmplărilor dinăuntru, a evenimentelor apropiate. Imagini, stări, idei, gînduri şi tot felul de amănunte. 

Repetitiv şi cu un repertoriu relativ sărac, concentrat pe banalităţile existenţei la purtător, pe gesturile vizibile ale cotidianului, pe atitudinile de viaţă privată, consemnînd cu perseverenţă singurătatea, stările de recluziune şi melancolică aşteptare, reflectînd într-un mod mai degrabă prozaic şi minimalist, dedicat ploii, Constantin Abăluţă nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de Bacovia. E-adevărat că fără „auzul“ şi, mai ales, fără dramatismul nevrotic şi nihilismul acestuia. Iar unde Bacovia este fascinat de cromatică, Abăluţă este preocupat de lumină, trăsătură care îl înrudeşte cu Brumaru, aceşi doi poeţi fiind, în opinia mea, cei mai buni observatori ai prezenţelor şi deviaţiilor discrete ale luminii. 

Ceva totuşi s-a schimbat în poezia lui Constantin Abăluţă sau, mai bine zis, ceva s-a schimbat în felul în care sînt citite noile sale creaţii. Dacă dintotdeauna a existat sugestia trecerii timpului în sensul unui proces de uzură, de izolare şi de perpetuă contragere a existenţei, abia acum, la vîrsta bătrîneţii, poemele sale capătă tensiunea emoţională şi dramatismul pe care pînă acum mai degrabă le-a tatonat – abia acum poetul spune „sînt obosit de viaţă“. Ai zice, citindu-i noile cărţi, că întreaga sa operă-serial a fost scrisă doar pentru a ajunge la aceste episoade. Fidel motivelor şi temelor sale, alternînd observaţia cu reflecţia, versurile sînt mai grele acum, nu mai par atît de inofensive, cochetării de observator pedant. Iar dacă odată poemele erau notaţiile unui jurnal al singurătăţii, acum versurile consemnează mai degrabă bătrîneţea, a cărei singurătate şi-a schimbat atributele („m-aş simţi mai liniştit în singurătatea altuia“). Dar nu pe cea a corpului (poetul este foarte discret cu dimensiunea corporal-organică a existenţei), ci tot pe cea a spaţiului privat şi intim. S-au produs nişte schimbări: casa e alta, obiectele nu mai au locurile de odinioară, părinţii sînt evocaţi cu nostalgie, prietenii morţi sînt consemnaţi, la fel şi absenţa celorlalţi (care nu mai scriu scrisori). Viaţa se scurge în alt loc, dar cititorul atent ştie că nu e vorba doar de loc, ci şi de timp, adică de vîrstă.

Chiar cu această schimbare („în apartamentul în care ne-am mutat / pereţii goi aşteaptă tablourile“) se deschide volumul

(titlul spune totul despre natura aşteptării care locuieşte acum poemele), iar lumina este prima care scanează obiectele aflate în tranziţie. Ca şi la Emil Brumaru, şi în poezia lui Constantin Abăluţă obiectele sînt un bun de mare preţ al privirii şi mai ales al locuirii („unde se pun lucrurile“ se intitulează un poem). Ferestrele (uneori zidite) domină în continuare imaginarul şi spaţiul intim al poetului, separîndu-l de ploaia de

, dar totodată oferindu-i imaginea străzilor (alt motiv recurent) ce duc în lume sau la alte case, părăsite („ferestrele te duc mai departe decît ochelarii“ spune un vers). Apropo de ploaie, poate mai mult ca oricînd se vede acum interesul (bacovian) al poetului pentru stările de agregare a apei, prezentă în aceste poeme şi sub formă de zăpadă, şi sub formă de ceaţă, dar mai ales sub formă de nori, un adevărat leitmotiv al acestor două cărţi. De altfel, poemul titular, care conţine nouă părţi, este un omagiu adus lui Bacovia (cel din ultima perioadă); iată strofa de deschidere: „Sînt trist. Trebuie să arunc gunoiul. / Am scris versuri bune şi-acum plîng. / treptele tot mai înalte. Pîinea tot mai tare. / Sînt asasini pe care nu-i cunosc“.

Întorcîndu-mă la bătrîneţe, poemele care odată erau note şi formulare, acum se intitulează de-a dreptul „testament“ – abia acum apare tema morţii („aş vrea să mă volatilizez în chip de cenuşă deasupra unui lac“) şi, mai nou, cea a posterităţii. Dar teama aparţine mai degrabă uitării decît morţii, iar această melancolică împăcare cu singurătatea este distilată remarcabil în placheta

care conţine şapte poeme într-o formă fixă inventată de poet: şase catrene închise de versul titlu. Aceste heptagrame nu sînt altceva decît reluări, ecouri atent structurate, metamorfoze elegiace în formă fixă, uneori chiar ale unor versuri mai vechi (spre exemplu, poemul „zilnic îmi perfecţionez singurătatea“ din volumul

… este topit în a şasea heptagramă, pe care o citez integral mai jos). Placheta pare gîndită, aşadar, ca un epilog al expectativei, iar forma fixă accentuează delicateţea dintotdeauna a stilului poetic al lui Constantin Abăluţă, care capătă aici o subtilă nuanţă japoneză. 

Este deja final de octombrie, ce alt moment din an mai bun să-l citeşti pe acest admirabil cronicar al singurătăţii şi al ploii?!  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Înhăţaţi de-o amintire

- a şasea hept agramă -

Vreau să fiu lăsat singur lîngă lac

să nu fac altceva decît să trăiesc pur şi simplu

să privesc norii şi să tac lîngă ei toată ziua

în faţa fiecărei pietre faptul că am degete să mă umple de sfială

Vreau să am o zi liniştită

cîteva străduţe să-mi vină la capul patului

casele lor să-mi ofere împăcare

copacii din curţile mici să m-adoarmă foşnind

Nu mai am timp s-aştept străzile lungi

cu străzile scurte mă-nţeleg bine

voi fi găliganul străzilor din odaie potecilor de lîngă lac

voi fredona internaţionala furnicilor

În viaţa fără martori voi aluneca încet

voi avea după-amiezi cu umbră retrovizoare

voi înmîna scrisori monosilabice

trecătorilor de pe străduţele obscure

Consoane de catifea îmi vor tapeta odaia

vocale geniale vor arunca-n aer

toate bulevardele din lume

eu voi asculta doar clipocitul apei undeva la capătul potecii

Ce va rămîne după mine?

droaia de manuscrise nepublicate

şi-o tăcere iscălită la colţuri de străzi

de oameni necunoscuţi ce se salută

brusc înhăţaţi de-o amintire

Citiţi alte poeme de Constantin Abăluţă aici.

Mai multe